În acel timp, Isus se afla într-un loc oarecare şi se ruga. Când a terminat, unul dintre discipolii săi i-a spus: „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm aşa cum și Ioan i-a învăţat pe discipolii lui!”. Atunci le-a zis: „Când vă rugaţi, spuneţi: «Tată, sfinţească-se numele tău, vie împărăţia ta! Dă-ne nouă în fiecare zi pâinea cea de toate zilele şi iartă-ne păcatele noastre pentru că şi noi iertăm oricui ne greşeşte; şi nu ne duce în ispită!»”. Apoi le-a spus: „Dacă unul dintre voi are un prieten şi merge la el la miezul nopţii şi-i spune: «Prietene, împrumută-mi trei pâini pentru că un prieten al meu a sosit la mine dintr-o călătorie şi nu am ce să-i pun înainte!», dacă celălalt dinăuntru, răspunzând, îi zice: «Nu mă deranja; uşa este deja închisă şi copiii sunt cu mine în pat, nu pot să mă scol să-ţi dau», vă spun, chiar dacă nu se va scula să-i dea pentru că îi este prieten, pentru insistenţa lui se va scula şi-i va da ceea ce are nevoie. De aceea şi eu vă spun: Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide! Căci oricine cere primeşte; cine caută găseşte; iar celui care bate i se [va] deschide. Care tată dintre voi, dacă fiul îi cere un peşte, îi va da în loc de peşte un şarpe sau, dacă îi cere un ou, îi va da un scorpion? Aşadar, dacă voi, cei care sunteţi aici, răi cum sunteţi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru din ceruri îl va da pe Duhul Sfânt celor care i-l cer?”. (Lc 11,1-13).
––––––––––––-
În această duminică ascultăm versiunea sfântului evanghelist Luca a rugăciunii Tatăl Nostru, mai simplă şi mai sintetică decât textul clasic al sfântului evanghelist Matei – acea versiune cu care suntem obişnuiţi.
Discipolii îl întreabă pe Isus cum trebuie să se roage. Întotdeauna putem învăţa cum trebuie să ne rugăm mai bine, cum să comunicăm mai profund cu Dumnezeu. În viaţa spirituală este important să creştem constant în relaţia cu Domnul.
Să clarificăm totuşi o chestiune: de ce trebuie să ne rugăm? Oare Dumnezeu nu ştie de ce avem nevoie? Nu poate să ne ofere direct ceea ce avem nevoie?
Trebuie să ne aducem aminte că Dumnezeu ne-a dăruit un minister de mijlocire care este fondat pe iubirea fraternă. Toţi suntem preoţi prin Botezul nostru, iar Providenţa sa trece prin noi. De exemplu, nimeni dintre noi primeşte Evanghelia direct de la Domnul. O primim prin intermediul oamenilor, a fraţilor din jurul nostru, dacă nu cumva am primit-o deja de la părinţii noştri – care atunci când transmit credinţa copiilor sunt cei mai buni evanghelizatori.
Iubirea, grija faţă de alţii şi slujirea lor, sunt calea harului lui Dumnezeu. Dumnezeu a ales să ne mântuiască prin intermediul iubirii noastre reciproce. Dar Dumnezeu nu impune harul său. Acolo unde nu există iubire, ea nu poate să acţioneze. Dar acolo unde există iubire, chiar şi într-o formă fragilă, Dumnezeu poate să lucreze cu toată puterea sa.
Rugăciunea de mijlocire este iubire.
Dar este important şi aspectul personal: atunci când ne rugăm, ne deschidem relaţiei cu Dumnezeu, şi, aproape fără să ne dăm seama, deblocăm anumite uşi interioare care sunt închise. Dumnezeu nu ne impune prezenţa sa, iar Duhul Sfânt nu ne constrânge inima. Intră doar dacă este bine primit. Tatăl ar vrea să ne dăruiască mult mai mult decât cerem, dar nu poate să depăşească limita pe care o stabilim noi.
Să ne rugăm, aşadar, pentru a-i cere lui Dumnezeu ca numele său, adică adevărul său profund, să locuiască în inima noastră şi să se manifeste în noi. Să-i cerem să trăim în conformitate cu Împărăţia sa şi ca rugăciunea noastră să devină treptat autentică, iar El poate să înfăptuiască aceste lucruri în noi. Atunci vom descoperi că viaţa vine de la El în fiecare zi şi vom cere doar ce ne este necesar astăzi, nu mai mult, fiindcă îl cunoaştem, ştim că cele de mâine sunt în mâinile sale. Să-i cerem o inimă plină de milostivire care să ne amintească mereu că trebuie să fim recunoscători pentru iertarea primită, şi să luptăm cu ispitele fără să avem iluzia periculoasă că suntem capabili să ne descurcăm singuri.
Astfel va creşte identitatea noastră de fii, iar în adâncul sufletului nostru ne vom obişnui să avem o relaţie profundă cu Tatăl. Ştim că nu ne va da un şarpe sau un scorpion, simboluri biblice ale răului, ci un peşte, hrană esenţială pentru discipolii săi pescari, şi un ou, simbol ancestral al vieţii.
Poate pentru faptul că mă aflu într-o stare de suferinţă [este mărturisirea autorului, n. tr.] mă rog într-un alt mod lui Dumnezeu Tatăl, şi mă deschid ca ceea ce trăiesc să nu fie un şarpe, ci un peşte. Să nu fie un scorpion, ci un ou. Să nu fie moarte, ci viaţă. Să nu fie o minciună, ci mântuirea.
Regăsesc astfel sensul Providenţei.
Iar dacă îmi trebuie o pâine pentru un prieten, dacă cer ajutor pentru a fi capabil să primesc alte persoane, să-i iubesc pe fii şi pe fraţi, El îmi va deschide uşa.
Fiindcă El vrea să-mi dăruiască Duhul Sfânt, dar aşteaptă ca eu să cer acest lucru. Fiindcă El mă tratează ca pe un fiu, nu ca pe un slujitor.
(Comentariu de P. Fabio Rosini)