În acel timp, iată că un învăţat al Legii s-a ridicat ca să-l pună la încercare, spunând: „Învăţătorule, ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?”. El i-a zis: „Ce este scris în Lege? Cum citeşti?”. Acesta, răspunzând, a zis: „Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi!”. El i-a spus: „Ai răspuns bine, fă aceasta şi vei trăi!”. Acela însă, voind să se justifice, i-a spus lui Isus: „Şi cine este aproapele meu?”. Isus a continuat: „Un om cobora de la Ierusalím la Ierihón şi a căzut în mâna tâlharilor care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au strivit în bătaie, au plecat, lăsându-l pe jumătate mort. Din întâmplare, a trecut pe drumul acela un preot, dar, văzându-l, a trecut mai departe. La fel şi un levit, fiind prin locul acela, văzându-l, a trecut mai departe. Dar un samaritean oarecare, ce călătorea, a venit lângă el şi, văzându-l, i s-a făcut milă. Apropiindu-se, i-a legat rănile turnând untdelemn şi vin. Apoi, urcându-l pe animalul său de povară, l-a dus la un han şi i-a purtat de grijă. În ziua următoare, a scos doi dinári, i-a dat hangiului şi i-a spus: «Îngrijeşte-te de el şi ceea ce vei mai cheltui îţi voi da când mă voi întoarce!». Cine dintre aceştia trei crezi că este aproapele celui căzut în mâinile tâlharilor?”. El a răspuns: „Cel care a avut milă de el”. Atunci Isus i-a spus: „Mergi şi fă şi tu la fel!”. (Lc 10,25-37).
––––––––
Este important ca parabola „Bunului Samaritean” să nu fie citită în termeni sentimentali.
Un om este tâlhărit şi bătut pe stada Ierihonului. În timp ce zace la pământ, un preot care trece îl vede şi merge înainte fără a se opri şi a-l ajuta. Trece şi un levit şi face acelaşi lucru.
Suntem dezgustaţi de aceste atitudini, cum este posibil ca două persoane implicate în slujirea cultuală să refuze un om sărman?
Trebuie să ştim că pentru preoţi şi leviţi era absolut interzisă atingerea sângelui. În viziunea ebraică, viaţa îşi are originea în sânge, iar vărsarea de sânge simbolizează moartea. Legea (Lev 21-22) afirmă că o persoană consacrată lui Dumnezeunu nu trebuie să atingă sângele care reprezintă moartea. Cele două persoane sunt legate de obligaţiile lor faţă de Lege, iar dacă l-ar fi atins pe acel om nu ar mai fi putut celebra ritualul, acest lucru fiind posibil doar după mai multe purificări. Ar fi devenit incompatibili cu slujirea la Templu şi pentru aducerea de jertfe. Acest lucru este cu adevărat impresionant: legile religioase îi împiedicau pe cei doi oameni să-l ajute pe acel sărman.
Dar să vedem cine este această persoană care rămâne aproape fără suflare. Părinţii Bisericii subliniază că acest om coboară de la Ierusalim – oraşul sfânt – la Ierihon, cetatea distrusă şi blestemată de Iosue, care nu ar mai fi trebuit construită, dar care va fi refăcută cu preţul multor sacrificii umane (aşa cum este relatat în Cartea Regilor 13,34). Cele două oraşe sunt simbolul Cerului şi al Infernului.
Acest om reprezintă întreaga omenire care pierde Cerul din cauza păcatelor sale şi se îndreaptă spre Infern, iar în drumul său este distrusă de duşmanii oamenilor.
Legea, regulile, nu îl pot salva, ci doar să-l „vadă” şi să constate că este mort.
Legea nu poate face altceva decât să pronunţe un diagnostic. Poate să afirme „ceea ce ai făcut este greşit”, dar nu poate să mântuiască. Legea nu iartă, legea defineşte şi atât. Isus povesteşte această parabolă unui învăţător al legii care face argumentaţii sofisticate şi caută motivaţii.
Atunci intră în scenă un samaritean. Samariteni erau pentru evrei nişte eretici care încălcaseră legea. Este nevoie de un samaritean pentru a-l salva pe acel om, adică unul care trăieşte în afara legii şi se murdăreşte cu sângele acelui om, devenind astfel impur după ce l-a îngrijit.
Pentru a îngriji omenirea este nevoie de respectarea unei reguli care este mai presus de orice lege: iubirea, care este deplina împlinire a legii, aşa cum spune sfântul Paul.
Într-adevăr, regulile – care sunt respectate pentru a fi „în regulă” – aşa cum gândeşte învăţătorul legii – devin nişte cuşti care împiedică iubirea.
Samariteanul nu se preocupă de jertefele ce trebuie aduse, dar are vin şi ulei pentru a-l îngriji pe ce acest suferind – elemente pe care mai apoi Biserica le va folosi în saccramentele sale.
Este nevoie de un „han” unde Samariteanul poate să ducă bărbaţii şi femeile din toate timpurile. „Hanul” este comunitatea creştină în care Cristos, cel „pur” pentru „impuri”, adăposteşte omenirea rănită, pentru a avea grijă de ea. La întoarcerea sa o va răsplăti.
Se va întoarce acest „Samaritean” şi ne va dărui „mai mult” decât am cheltuit. Ne va dărui Cerul.
(Comentariu de P. Fabio Rosini)