„Mai am multe să vă spun, dar acum nu le puteţi purta. Însă, când va veni el, Duhul adevărului, vă va călăuzi în tot adevărul, căci nu va vorbi de la sine, ci va spune ceea ce va auzi şi vă va vesti lucrurile care vor veni. El mă va glorifica pe mine pentru că dintr-al meu va lua şi vă va vesti vouă. Toate câte le are Tatăl sunt ale mele; de aceea v-am spus că ia dintr-al meu şi vă va vesti”. (In 16,12-15)
–––––––––––
„Mai am multe să vă spun, dar acum nu le puteţi purta”.
Există o anumită gradualitate în viaţa spirituală, în mod analog celei biologice, pentru că în amândouă există o naştere, o copilărie şi o maturitate. Se pleacă de la o primă lumină despre adevăr, se porneşte cu o bună orientare, se începe a trăi tot mai mult în adevăr şi se merge spre o împlinire.
Este un proces gradual, iar ţinta este dincolo de această existenţă pământească.
Ne-am gândit deseori, în mod grosolan, că noi cunoaştem sau nu adevărul, dar în adevăr se intră treptat, şi este necesară o viaţă întreagă pentru a ne deschide în faţa adevărului, pentru a descoperi că el era acolo să ne aştepte, şi că în sfârşit am început să vedem mai bine şi să ne lăsăm schimbaţi. Cum se întâmplă aceasta?
„Când va veni el, Duhul adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul”.
Nu cucerim adevărul, ci suntem conduşi la el. A ne lăsa călăuziţi nu este simplu, fiindcă presupune o relativizare a convingerilor noastre, punerea în discuţie a ceea ce considerăm că este sigur.
Adevărul este mai mare decât noi, şi ştim că vom rămâne mereu discipoli ai adevărului, niciodată proprietarii săi.
Dar adevărul este o abstracţie? Un concept ce trebuie înţeles? O doctrină?
„Duhul adevărului vă va călăuzi la tot adevărul, căci nu va vorbi de la sine”.
Maestrul adevărului este umil şi pentru a spune adevărul nu pleacă de la sine, nu oferă adevărul ca pe un pachet oarecare, ci ca pe o consecinţă a unei relaţii. De exemplu: un lucru este să vorbeşti unui copil pe baza unui curs academic, alt lucru este să devii tată sau mamă. Atunci când se vorbeşte despre propriul copil este cu totul diferit. În general se înţelege dacă cineva vorbeşte despre Cristos pentru că a studiat teologia sau dacă a fost mântuit de Cristos. În al doilea caz nu se vorbeşte despre sine, ci de El, iar Duhul Sfânt nu mai este o idee sau o regulă, ci o experienţă.
Însuşi Duhul Sfânt, din inima lui Dumnezeu, „va spune ceea ce va auzi”. El face să răsune un cuvânt ascultat.
Dar va face şi un alt lucru: „vă va vesti lucrurile care vor veni”.
Am putea să ne gândim la un oracol sau la lucruri asemănătoare. Nu, este vorba despre cu totul altceva: dacă inima noastră se deschide la conducerea interioară a Duhului sfânt, va ajunge treptat la tot adevărul, care este Dumnezeu însuşi, care este Domnul Isus şi Tatăl său, adică la viaţa intimă cu Dumnezeu. Şi cunoscând „toate câte le are Tatăl” va cunoaşte iubirea, generozitatea şi milostivirea care este în El.
Cineva a spus că omul este relaţia sa cu viitorul, că în funcţie de modul său de a gândi ce are în faţa sa totul se schimbă. Dacă viitorul meu este un cer întunecat fără stele, eu trăiesc în oprimare şi totul poate deveni neliniştitor. Dacă ziua de mâine este în mâinile unui Tată bun care se îngrijeşte de mine, ştiu deja la ce să mă aştept: soseşte Providenţa, ştiu unde duce drumul meu şi cine călăuzeşte existenţa mea.
Trebuie să învăţăm arta de a lăsa să ne fie vestite lucrurile viitoare de către Duhul Sfânt, şi nu de proiecţiile nostre înşelătoare sau anxioase.
Cunosc viitorul meu, ştiu unde merge viaţa mea: spre Tatăl.
(Comentariu P. Fabio Rosini)