În acel timp, Isus le-a spus discipolilor săi: „Dacă mă iubiţi, veţi păzi poruncile mele şi eu îl voi ruga pe Tatăl, iar el vă va da un alt Mângâietor ca să fie cu voi pentru totdeauna. Dacă cineva mă iubeşte, va păzi cuvântul meu; Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi ne vom face locuinţă la el. Cine nu mă iubeşte nu păzeşte cuvintele mele, iar cuvântul pe care îl ascultaţi nu este al meu, ci al Tatălui care m-a trimis. V-am spus acestea cât timp mai sunt cu voi. Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care îl va trimite Tatăl în numele meu, vă va învăţa toate şi vă va aminti toate câte vi le-am spus eu”. (In 14,15-16.23-26)
–––––––
În limba greacă termenul „Mângâietorul” corespunde cu termenul latin „advocatus”, şi înseamnă literalmente „cel care este chemat aproape”. Este vorba despre misiunea avocatului apărării din antichitate, care nu vorbea, ca acum, în locul imputatului, ci îi stătea apropoape şi îl sfătuia cum trebuie să se apere.
Duhul Sfânt nu face lucrurile în locul nostru, ci ne sfătuieşte ce trebuie să facem, iar noi putem să primim sau să neglijăm inspiraţiile sale. Libertatea noastră este preţioasă în ochii Domnului, iar Duhul Sfânt nu este o încălcare a acesteia, ci pune bazele unei relaţii personale adulte. Cu El mergem împreună dacă îi dăm adeziunea noastră, nu constrânşi.
Uneori, în etapa imaturităţii spirituale, dorim să fim gestionaţi ca nişte sclavi, cerând ascultări şi indicaţii pentru a ieşi din situaţii dificile, dar credinţa nu funcţionează aşa.
Obligaţia şi constrângerea sunt caracteristice ispitirii, aşa cum este evident atunci când un viciu domină viaţa unei persoane: atunci se trăieşte o situaţie de sclavie, nu de libertate.
Duhul Sfânt, prin natura sa, inspiră, atinge în interior. Dacă îi deschidem uşa, ne conduce spre intimitatea cu Dumnezeu.
Evanghelia foloseşte o expresie cunoscută pentru a vorbi despre intimitate: „ne vom face locuinţă la el”. În Vechiul Testament, locuinţa lui Dumnezeu era Templul. Noul templu al lui Dumnezeu este inima omului, partea cea mai profundă a fiinţei sale.
Să fim atenţi la un aspect important: „a face locuinţă” este contrariul unei relaţii ocazionale şi tranzitorii. Trăind în casă cu cineva se dezvoltă în mod firesc anumite obiceiuri. În timp ce unii cred că viaţa creştină constă în îndeplinirea unor obligaţii exterioare, în realitate este vorba despre a trăi cu nişte obiceiuri frumoase, într-o relaţie stabilă, continuă. Nu este vorba despre o viaţă excepţională, ci obişnuită, acest lucru înseamnă „a face locuinţă”.
Suntem în Sărbătoarea Rusaliilor şi este corect să ne întrebăm ce înseamnă să fim conduşi de Duhul Sfânt. Poate ne gândim la un ghid exterior, la un fel de navigator care în orice moment ne spune dacă trebuie să ne întoarcem capul la dreapta sau la stânga. Dacă ar fi aşa, am fi doar nişte marionete, nu persoane.
Duhul Sfânt, însă, ne vorbeşte în profunzimea noastră, acolo unde ne învaţă şi ne aminteşte, făcând se ne crească inima şi familiarizând-o cu binele şi cu parfumul lucrurilor limpezi. Drept consecinţă, ne vom simţi în largul nostru să trăim în iubire, în gingăşie şi în atenţie, simţindu-ne „acasă” în bine şi trăind sentimente de respingere faţă de întunecime şi răutate.
Dimpotrivă, cine are spiritul lumii iubeşte ambiguitatea şi răutatea, este înclinat să vorbească de rău, se bucură de încălcarea normelor bune de convieţuire, caută satisfacţie şi plăcere în fiecare moment, simte antipatie pentru lucrurile simple şi drepte.
Binele este asemenea unei copile frumoase, spălată doar cu „apă şi săpun”, nefardată şi simplă, fiindcă nu este necesar, dar dacă o vezi te îndrăgosteşti pentru totdeauna de ea. Răul este asemenea unei fete urâte, dar fardată în mod grosolan, ţipător şi vulgar, care distrage atenţia şi păcăleşte.
Răul seduce, binele respectă. Nu joacă după aceleaşi reguli.
Cine are Duhul Sfânt a învăţat diferenţa.
(Comentariu de P. Fabio Rosini)