În vremea aceea, văzând mulţimile, Isus s-a urcat pe munte şi, după ce s-a aşezat, s-au apropiat de el discipolii săi. Şi, deschizându-şi gura, îi învăţa zicând: “Fericiţi cei săraci în duh, pentru că a lor este împărăţia cerurilor. Fericiţi cei ce plâng, pentru că ei vor fi consolaţi. Fericiţi cei blânzi, pentru că ei vor moşteni pământul. Fericiţi cei cărora le este foame şi sete de dreptate, pentru că ei vor fi săturaţi. Fericiţi cei milostivi, pentru că ei vor afla milostivire. Fericiţi cei cu inima curată, pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu. Fericiţi făcătorii de pace, pentru că ei vor fi numiţi fii ai lui Dumnezeu. Fericiţi cei persecutaţi pentru dreptate, pentru că a lor este împărăţia cerurilor. Fericiţi sunteţi când vă vor insulta, vă vor persecuta şi, minţind, vor spune împotriva voastră tot răul din cauza mea. Bucuraţi-vă şi tresăltaţi de veselie, căci răsplata voastră mare este în ceruri”. (Mt 5,1-12)
———————
Biserica de pe pământ priveşte şi venerează Biserica din cer
Fragmentul evanghelic abia citit reapare de mai multe ori în liturgie, însă astăzi el ajută la interpretarea sărbătorii Tuturor Sfinţilor, descrisă prin culori simbolice de Apocalipsul Sf. Ioan în prima lectură. Suntem chemaţi ca să asistăm la deschiderea celui de-al şaselea sigiliu al cărţii ce conţine misteriosul plan salvific al lui Dumnezeu. Protagonistul este Isus, Mielul lui Dumnezeu, mort şi înviat, singurul care poate desface sigiliile misterului, adică singurul care ştie să reveleze semnificaţia secretă a evenimentelor plănuite de Dumnezeu pentru istoria lumii. În spatele celui de-al şaselea sigiliu apare concluzia istoriei, cu măreaţa panoramică a celor salvaţi. Ei sunt însemnaţi cu sigiliul divin al crucii (semnul Tau, care este ultima literă din alfabetul ebraic şi avea exact forma crucii), devenit de acum semnul apartenenţei de Dumnezeu. Cei aleşi sunt proprietate divină, de însuşi Dumnezeu însemnaţi pe frunte, în punctul cel mai vizibil şi nobil al trupului lor.
Numărul celor salvaţi este simbolic: 144.000, un multiplu al lui 12, care este cifra poporului lui Dumnezeu. Rezultă din tripla multiplicare a lui 12 x 12 şi x 1000, indicând că cei salvaţi sunt poporul lui Dumnezeu la pătrat şi lărgit până la infinit. Pentru evrei, numărul o mie era un număr imposibil de calculat, pe care numai Dumnezeu i-a să-l socotească. Conceptul este confirmat, mai târziu, cu mai multă claritate, atunci când dispar numerel şi scriitorul indică o mulţime imensă de persoane, pe care nimeni nu era în măsură s-o numere; era compusă din lume «din orice naţiune, trib, popor şi limbă». Ei ne spun că Dumnezeu vrea să-i mântuiască pe toţi (1Tim 2,4); în planul său, cu toţii sunt candidaţi la mântuirea definitivă, fără nici o excludere preventivă adoptată dinainte. Nimeni nu este exclus nici din cauza culorii pielii, nici a limbii pe care o vorbeşte, nici a rasei de care aparţine.
Această mulţime atât de variată de sfinţi este fotografiată în timpul unei grandioase liturgii cereşti: cei mântuiţi îmbracă haine albe, pentru că au fost spălate în sângele mielului şi reflectă culoarea lumii lui Dumnezeu în care nu există nici urmă de umbră. Stau în picioare în faţa tronului lui Dumnezeu şi a Mielului, ca preoţi ai Dumnezeului cel Preaînalt, şi celebrează cu demnitate şi bucurie «euharistia», adică mulţumirea solemnă pentru fericirea la care au ajuns în mod definitiv. Poartă în mâini frunze de palmieri, semnul sărbătorii şi al victoriei: au învins bătălia lor împotriva diavolului şi al răului din lume, eliberaţi din marea restrişte/greutate a vieţii. L-au urmat pe Cristos purtând crucea lor cotidiană împreună cu el (Lc 9,23), acum se bucură de aceeaşi viaţă a lui Dumnezeu.
Sunt întocmai persoanele descrise de fericirile pe care le-am ascultat: ei au experimentat sărăcia lor umană până acolo încât au simţit nevoia acută/intensă de Dumnezeu; au făcut proba suferinţei care i-a făcut să plângă amar; au cucerit blândeţea generată de răbdare; au experimentat foamea şi setea de dreptate; au câştigat zestrea milostivirii care i-au făcut să fie plini de compasiune faţă de toţi; au cucerit acea puritate a inimii care i-a făcut să dispreţuiască păcatul; au suferit persecuţia unei lumi ostile. Fericirile sunt întipărite în inima lor precum semnul lui Dumnezeu pe frunţile lor. Este frumos să-i putem contempla pe aceşti fraţi ajunşi înaintea noastră în casa Tatălui. Nu sunt diferiţi de noi, pentru că au trăit aceeaşi oboseală a noastră de a trăi creştineşte, dificultăţile noastre umane de a munci; au suferit durerile şi bolile noastre; s-au bucurat de aceleaşi bucurii cotidiane ca ale noastre.
Fericirile sunt calea tuturor, în urcuş, pentru a ajunge la mântuire, aceea care îi conduce pe creştini la bucuria fără sfârşit în Împărăţia lui Dumnezeu în cer. Sunt «poarta strâmtă şi calea îngustă» (Mt 7,14), pentru că înfăptuieşte o schimbare a mentalităţii şi a valorilor umane. Merg împotriva curentului în traficul tumultuos al ideilor lumeşti, merg invers de cum merge lumea, care îi consideră fericiţi şi bogaţi pe toţi aceia care aleargă după bunăstare şi câştig, pe aceia care nu au probleme de sănătate, pe cei puternici care se afirmă, persoanele corupte şi necinstite care încalcă dreptatea, pe aceia care caută succesul lor individual în detrimentul celui care trăieşte în mod cinstit. Însă creştinii descrişi în aceste fericiri îl urmează pe Isus fără a ţine cont de acest semn stradal lipsit de raţiune, pus în mod artificial pe căile lumii de oamenii care-l ignoră pe Dumnezeu şi Evanghelia şi, cu toate acestea, pretind că indică adevărata direcţie a vieţii.
Creştinii ştiu că cel dintâi care a trăit fericirile a fost însuşi Isus, de aceea este singurul autorizat ca să ne fie ghid: el a plecat din sărăcia Betleemului pentru a ajunge la suferinţa de pe cruce, trecând prin cele opt etape descrise de el în fragmentul evanghelic. Doar aşa el a sfărâmat uşa morţii pentru a intra în fericirea veşnică a cerului prin învierea sa. Ne-a trasat calea dreaptă parcursă de el înainte de noi şi înaintea noastră. Înainte ca ne-o descrie, a trăit-o în trupul său, ne-a indicat-o după ce a parcurs-o în întregime.
Prima fericire este aceea a sărăciei, fericirea aceluia care se simte şi devine mic înaintea lui Dumnezeu, pentru că e nevoiaş şi dator în tot ceea ce a primit de la viaţă, fericirea aceluia care este detaşat de bani şi de bunuri pentru că acestea nu sunt scopul principal al vieţii sale, aceluia care foloseşte banul pentru a-l ajuta pe fratele nevoiaş, devenind astfel instrumentul activ al Providenţei divine. Este antidotul împotriva răului cel mai teribil din această lume, corupţia din cauza cursei după bani. Cât de diferită ar fi lumea fără această foame teribilă după câştigul care ucide! Fericirea celui care plânge este aceea care ne învaţă să împărtăşim durerile şi neliniştile care ne înconjoară, cea care ne face mai umani într-o lume egoistă şi crudă. Este şi fericirea care ne învaţă să ne plângem păcatele şi să suportăm cu iubire bolile noastre. Fericirea celor blânzi ne invită să-i tratăm pe toţi cu înţelegere şi toleranţă, renunţând la violenţă şi la răzbunare (Mt 5,38-42). Fericirea celor flămânzi şi însetaţi de dreptate este a acelora care caută voinţa lui Dumnezeu; ea cere dreptate şi loialitate cu el şi cu fraţii. Cu aceasta este înrudită fericirea celor milostivi care, imitându-l pe Dumnezeu, ştiu să-l compătimească şi să-l ierte pe cel care greşeşte. Ea devine condiţie indispensabilă în rugăciunea «Tatăl nostru», pentru a obţine însăşi milostivirea lui Dumnezeu (Mt 6,14-15). Fericirea celor curaţi cu inima este aceea a onestităţii şi a corectitudinii morale, fără ipocrizie. Fericirea făcătorilor de pace este a acelora care muncesc faptic pentru armonie şi pace în familie şi în societate. Fericirea persecuţiei este cea a martirilor; ne invită să înfruntăm cu curaj orice controversă declanşată de propria noastră angajare faţă de credinţă. Credinţa are un preţ ce trebuie plătit cu mărturia curajoasă până la martiriu. Sfinţii ne învaţă şi ne conduc pentru că sunt bărbaţi şi femei la fel ca noi, care au trăit în istorie aceste valori. Să evităm ca să-i considerăm un fel de extratereştrii!
