SS. PETRU ȘI PAUL, AP

Construiţi ca și pietre vii pe stânca lui Petru

            În acel timp, venind în părţile Cezaréii lui Fílip, Isus i-a întrebat pe discipolii săi, zicând: „Cine spun oamenii că este Fiul Omului?”.  Ei i-au spus: „Unii, «Ioan Botezătorul», alţii, «Ilíe», alţii, «Ieremía sau unul dintre profeţi»”.  El le-a spus: „Dar voi, cine spuneţi că sunt eu?”. Atunci Símon Petru a luat cuvântul şi a zis: „Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu!”. Isus, luând cuvântul, i-a spus: „Fericit eşti Símon, fiul lui Ióna, căci nu carnea şi sângele ţi-au revelat aceasta, ci Tatăl meu care este în ceruri. Şi eu îţi zic: tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea şi porţile iadului nu o vor birui. Ţie îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor: dacă vei lega ceva pe pământ, va fi legat în ceruri, iar dacă vei dezlega ceva pe pământ, va fi dezlegat în ceruri”.         (Mt 16,13-19)

                                     ——————————————–

Promisiunea pe care Isus i-a făcut-o lui Petru este universală, nu se adresează numai apostolului, ci îi implică pe toți credincioșii și urmaşii lui Cristos. Petru stă la baza credinței Bisericii. Cuvintele lui Isus sunt clare: „Tu ești Stâncă (Petru) și pe această piatră îmi voi construi biserica”. Noi suntem biserica construită pe stânca reprezentată de Petru, reprezentantul istoric și vizibil al lui Isus pe pământ. În timp ce Isus rămâne stânca invizibilă, l-a voit pe Petru ca temelie vizibilă. Profetul Isaia i-a îndemnat astfel pe evreii care se lăudau cu descendența lor de la Abraham, părintele credinței lor: „Ascultaţi-mă, voi care îl căutaţi pe Domnul! Priviţi la stânca din care aţi fost ciopliţi, la cariera din care aţi fost scoşi” (Is 51,1). Ca și pietre vii, noi am fost desprinși din stânca veșnică care este Cristos, făcuţi din acelaşi material uman şi divin ca al său, fii ai lui Dumnezeu ca și el. Însuși Petru le amintește acest lucru creștinilor în prima sa Scrisoare, unde le scrie ca să nu se lase orbiţi şi să nu absolutizeze rolul de Piatră, de temelie. El îl reprezintă pe Isus, conduce în numele său; fundamentul unic și suprem al mântuirii este el: „Apropiaţi-vă de el, piatra cea vie, aruncată de oameni, dar aleasă şi preţuită de Dumnezeu. Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi într-o casă spirituală, pentru o preoţie sfântă ca să aduceţi jertfe spirituale plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Cristos.”(1Pt 2,4 ş.u.). Biserica este comparată cu o clădire sacră construită din pietre umane, o clădire în care credincioșii își îndeplinesc preoția și oferă sacrificiile lor spirituale. Petru este cel care ține unită această clădire spirituală și conduce disciplina și cultul. În acea zi, în Cezarea lui Filip, în extremitatea nordică a Palestinei, Domnul s-a gândit la noi în timp ce îl constituia pe discipolul său fragil ca stâncă de neînvins pe care ne va construi ca o biserică, adică o comunitate de credincioși în el. De atunci, fără Petru nu există biserică a lui Cristos. Acest lucru ne amintește evanghelia de astăzi. Probabil că ar trebui să verificăm mai bine convingerile noastre religioase într-o lume care contestă orice autoritate. Nu inventăm noi Biserica, ci Cristos este cel care a voit-o.

            Relatarea evanghelistului Matei cuprinde în mod clar două părți: prima parte descrie interogarea discipolilor și mărturisirea lui Simon Petru; a doua parte se referă la promisiunea făcută lui Petru ca răspuns la profesiunea sa de credință. Evanghelistul se concentrează asupra părții secunde, pe care o structurează cu atenție într-o formă ritmică, cu trei strofe a câte trei rânduri fiecare. Totul începe cu două întrebări progresive, care rămân mereu actuale: „Ce spun oamenii despre mine? Voi ce spuneţi despre mine?”. La prima întrebare ucenicii îi relatează diferite păreri. Oamenii nu au idei clare, fiecare își exprimă propria convingere personală. În orice caz, răspunsurile nu depășesc orizontul uman; cel mult ajung să-l definească pe Isus ca fiind un profet asemenea celor mai cunoscuţi din tradiţia populară. Douăzeci de secole de creștinism nu au schimbat prea mult această panoramă confuză a ideilor. Dar întrebarea lui Isus în acest moment devine mai personală și mai precisă: „Voi cine spuneţi că sunt?”. Petru răspunde în numele tuturor cu o mărturie de credință care depășește limitele opiniilor personale și care devine mărturisirea neschimbată a Bisericii de-a lungul secolelor: „Tu ești Cristos, Fiul Dumnezeului cel viu”. Nu se putea spune mai mult și mai bine. Numai Dumnezeu putea să-i dezvăluie lui Petru un adevăr atât de mare. Însuşi Isus rămâne surprins văzând în aceste cuvinte semnul alegerii divine.

            Promisiunea lui Isus este ca o melodie structurată în trei strofe ritmice, precum Fericirile. Prima strofă afirmă o mare fericire personală: „Fericit eşti Símon, fiul lui Ióna, căci nu carnea şi sângele ţi-au revelat aceasta, ci Tatăl meu care este în ceruri”. Este fericirea credinţei, precum cea a Mariei (Lc 1,45) şi pătrunde în profunzime umanitatea discipolului numit cu numele său originar de Simon și cu numele tatălui, de fiu al lui Iona (prescurtarea lui Ioan). Isus l-a recunoscut astfel când fratele său Andrei l-a adus la el: „Tu ești Simon, fiul lui Ioan” (In 1,42). Dumnezeu care ne-a creat ne cheamă pe nume și cunoaște istoria noastră încă din momentul conceperii (Ps 139, 13-16).

            Acea mărturisire făcută la poalele stâncii mari care domina Casarea lui Filip a fost, pentru Isus, semnul alegerii divine. Din această conștientizare se naşte promisiunea solemnă care transferă verbele din trecut în viitor: „Eu îți spun: tu ești Petru și pe această piatră îmi voi zidi biserica mea”. Există o paralelă delicată între afirmația lui Petru și afirmația lui Isus: ambele formulează adevăruri nemaiauzite care angajează credința bisericii. Afirmă cine este Isus și cine este Petru.

            Când, la prima întâlnire, Isus l-a privit pe Simon în ochi, i-a spus: Tu ești Simon, fiul lui Ioan; tu te vei numi „Cefa”, care înseamnă Petru” (In 1,42). Abia acum acest nume nou este explicat: Petru vine de la Piatră (Kepha (în aramaică) adică „stâncă” a temeliei bisericii lui Dumnezeu împreună cu Cristos, piatra mântuirii noastre). „Biserica” (Ekklesìa) înseamnă, potrivit semnificaţiei din Vechiului Testament în limba greacă, o comunitate de credincioși care mărturisesc aceeași credință și îi aduc lui Dumnezeu același cult. Traducătorii greci ai Bibliei redau cu acest titlu, de mai bine de o sută de ori, cuvântul ebraic „Qâhâl”, care indica comunitatea celor mântuiți adunată pentru a asculta cuvântul lui Dumnezeu și pentru a-i aduce cultul ascultării și al liturgiei. Isus intenționează să întemeieze o nouă comunitate de oameni mântuiți, răscumpărați cu sângele său și făcuţi fii ai lui Dumnezeu prin Învierea sa. Un fel de templu spiritual în care credincioșii își exercită preoția comună în cultul liturgic și în mărturia unei vieți sfinte.

            Această Biserică, care are credința lui Petru ca temelie nemișcată, este destinată să trăiască în timp până la a doua venire a lui Isus: „Porțile iadului nu o vor birui”. „Porțile” sunt o expresie tipic orientală pentru a indica „puterea”, deoarece cine ținea cheile porților avea în mână tot orașul. Aici Petru este văzut și ca un bolovan care închide porțile morții. Atâta timp cât el este acolo, Biserica nu se va sfârși. El ține sub stăpânire forțele distructive și despărţitoare împotriva Bisericii. Conceptul este subliniat și extins cu imaginea „cheilor împărăției cerurilor”. Sunt cheile casei sau ale orașului, care indică simbolic autoritatea deplină (Mt 23,13). A deschidere sau a închide este echivalent cu a dezlega și a lega. Imaginile indică faptul că Petru are o autoritate secundară dependentă de Isus, cu rolul de a interpreta autentic cuvântul său, cu o slujire în unitate și caritate, cu o activitate de conducere care are drept scop apărarea și răspândirea adevărului evangheliei. Astăzi, Papa de la Roma, îndeplineşte această slujire faţă de Isus şi faţă de Biserică.