Servitoarea devenită Doamnă, Stăpână
În zilele acelea, ridicându-se, Maria s-a dus în grabă către ținutul muntos, într-o cetate a lui Iuda. A intrat în casa lui Zaharía şi a salutat-o pe Elisabéta. Când a auzit Elisabéta salutul Mariei, a tresăltat copilul în sânul ei, iar Elisabéta a fost umplută de Duhul Sfânt şi a strigat cu glas puternic: „Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul sânului tău! Şi de unde îmi este dată mie aceasta ca să vină mama Domnului meu la mine? Iată, când a ajuns glasul salutului tău la urechile mele, a tresăltat de bucurie copilul în sânul meu! Fericită aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de Domnul!”
Maria a spus:
„Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul şi duhul meu tresaltă de bucurie în Dumnezeu, Mântuitorul meu, căci a privit la umilinţa slujitoarei sale. Iată, de acum toate popoarele mă vor numi fericită, căci mi-a făcut lucruri mari Cel Atotputernic şi numele lui e sfânt! Milostivirea lui rămâne din neam în neam peste cei ce se tem de el. A arătat puterea braţului său: i-a risipit pe cei mândri în cugetul inimii lor, i-a dat jos de pe tron pe cei puternici şi i-a înălţat pe cei umiliţi; pe cei flămânzi i-a copleşit cu bunuri, iar pe cei bogaţi i-a lăsat cu mâinile goale. L-a sprijinit pe Israél, slujitorul său, amintindu-şi de îndurarea sa, după cum a promis părinţilor noştri, lui Abrahám şi urmaşilor lui în veci”.
Maria a rămas cu ea cam trei luni, apoi s-a întors la casa ei.
(Lc 1,39-56)
—————————————
Celebrând sărbătoarea glorificării Mamei lui Dumnezeu riscăm să idealizăm figura sa până la a o dezumaniza și dezincarna. Femeia îmbrăcată cu soare și având luna sub picioarele sale, nu este o zeiță creată de mitologie. Înainte de fi înălțată la cer a fost o cetățeană umilă din Nazaret, ducând o viață dificilă ca multe alte femei și mame din timpul ei. Tocmai viața sa ascunsă, activă și încercată a făcut-o să merite o așa mare glorie în cer. Faptul de a fi Mama Domnului, Fiul lui Dumnezeu, nu a scutit-o de oboseală, durere și moarte, ca noi toți ceilalți de pe pământ. Ca orice mamă l-a educat pe fiul său, Isus, la responsabilitate și oboseală, prin propriul exemplu. Isus a învățat să fie bărbat sub directa îngrijire a lui Iosif și a mamei sale, Maria, într-o casă unde domnea în mod suveran respectul, împărtășirea, munca și iubirea reciprocă și iubirea față de aproapele cel mai sărac și mai nevoiaș. Înainte de fi înălțată la cer, Maria a umblat pe străzile incomode și dificile ale lumii noastre, fără să se menajeze.
Aceasta este semnificația profundă a Evangheliei pe care am citit-o astăzi; ea este protagonista unui incredibil gest de caritate față de o rudă nevoiașă. Episodul relatat de Luca descrie călătoria carității Mariei; aceasta, călătoria, traduce în slujirea aproapelui titlul de slujitoarea Domnului, titlu pe care și l-a atribuit acceptând anunțul îngerului. Este în logica Evangheliei predicată mai târziu de Isus că iubirea lui Dumnezeu se demonstrează și se verifică prin iubirea față de aproapele, că măreția nu se măsoară prin putere, ci prin slujire. Iubirea față de Dumnezeu și iubirea față de aproapele reprezintă cele două fațete ale aceleași medalii; sunt precum brațele credinciosului, de neseparat. Dumnezeul invizibil vrea să fie slujit în omul vizibil, creat după imaginea sa. Iubirea creștină nu este doar o iubirea contemplativă, dar și iubire realizabilă. Mama pe care Dumnezeu a ales-o reprezintă primul exemplu. Ceea ce Maria îndeplinește/face nu este doar o vizită rapidă de prietenie sau de politețe, ci este o călătorie care are drept scop o slujire îndelungată de trei luni departe de casa ei. Alegerea este în întregime a sa, absolut spontană; se naște dintr-o sensibilitate detașată față de nevoile celuilalt. Nimeni nu a cerut Mariei să meargă și să o îngrijească pe ruda sa în vârstă și însărcinată. Elisabeta putea să aibă nevoie de ea și gândul acesta a fost suficient ca să pornească în grabă spre ea. Noi, astăzi, nu ne dăm seama de dificultățile logistice/de deplasare și psihologice ale acelei călătorii întreprinse de Maria. Pentru a ajunge în aproprierea Ierusalimului, unde locuia Elisabeta, trebuia să înfrunte o călătorie foarte obositoare de circa 150 km pe jos, pe străzi nesigure, o călătorie care necesita aproximativ patru sau cinci zile de mers pe jos. Maria probabil s-a alăturat unei caravane sau unui grup de pelerini în drum spre Ierusalim. Poate s-a bucurat de mai multă siguranță și protecție, dar trebuia să se adapteze oricum dormitului pe drum, sub cerul liber, pentru aproximativ patru nopți; cu toate că nu lipseau riscurile de orice tip.
Pe lângă aceasta, Maria era logodită cu Iosif, cu toate că nu-și făcuse intrarea oficială în casa soțului. Între contractul matrimonial și conviețuire trebuia să treacă aproximativ un an. Era o perioadă ce obliga mireasa să rămână în casa părinților, ca în clauzură. Era de negândit ideea de a părăsi pentru un scurt timp casa părintească și a călători departe. Putem să ne imaginăm ce rezistențe a trebuit să înfrunte pentru a frânge obiceiurile profund înrădăcinate în uzanțele de neviolat ale micilor sătucuri din Galileea. Critica, condamnarea, izolarea erau riscuri ce se puteau întâmpla. Libertatea ei de decizie ne arată că era o femeie cu un caracter puternic, decisă, curajoasă și întreprinzătoare; adevărata Mamă a lui Isus care îi semăna.
Sosirea în casa rudelor ne este descrisă ca o întâlnire plină de har. În momentul în care Maria o întâlnește pe Elisabeta (cea mai tânără trebuia să salute întâi), sunetul vocii sale face ca copilul din sânul Elisabetei care era în a șasea lună, să tresalte de bucurie. Vocea mamei este vehiculul vocii Fiului, primul instrument de transmitere a Evangheliei ca o veste de bucurie, ca dar din partea Duhului Sfânt. Asociată vocii Fiului ne este indicată și consacrarea profetică a mamei care ia cunoștință de secretul lui Dumnezeu ascuns în Maria. Acea femeie în vârstă începe să strige cu voce tare mirarea și tot entuziasmul ei.
Cântecul său pentru Maria este compus din trei enunțuri: Binecuvântată mai mult decât toate femeile, Maica Domnului, fericită ca și credincioasă. Mariei i-a fost făcut un dar extraordinar, unic: rodul sânului ei, Isus, Fiul lui Dumnezeu; acesta o așază deasupra tuturor femeilor de pe pământ pentru a o face Mama lui Dumnezeu. Contribuția sa personală a fost credința, faptul că a crezut în cuvintele Îngerului, anunțându-i un eveniment imposibil de imaginat. Fericirea evanghelică a credinței începe chiar de aici: Maria este binecuvântată ca mamă, este fericită ca și credincioasă. Binecuvântarea este darul gratuit a lui Dumnezeu, fericirea este răspunsul de credință față de cuvânt, singura colaborare activă a omului.
După cântecul Elisabetei, centrat pe Maria celebrată ca binecuvântată, mama lui Dumnezeu și credincioasă, Luca ne prezintă cântecul Mariei. Este discursul ei cel mai lung, care trădează obișnuința ei de a vorbi îndelung cu Dumnezeu. Cântecul reproduce gândurile și sentimentele Mamei lui Dumnezeu, așa cum Biserica a putut să le reconstruiască. Aici, Maria și Biserica cântă la unison într-un cor ce continuă și astăzi să răsune zilnic, în liturgia de seară. Cântecul urmărește structura poetică a psalmilor de mulțumire, prezenți în Psaltire, cu o mică dar semnificativă schimbare. Introducerea e ca un strigăt spontan de bucurie care izvorăște nestăvilit din sufletul ce aleargă direct și grăbit spre Dumnezeu ca o mare îmbrățișare extatică. E unică situația și experiența pe care nimeni nu o poate împărtăși: Dumnezeu a făcut, în ea, lucruri mari și de neimaginat: „a privit la umilința slujitoarei sale; de acum toate popoarele mă vor numi fericită”.
Aici, nu este spațiu pentru o falsă modestie, deoarece împreună cu Maria este prezentă și comunitatea creștină care celebrează extraordinara măreție a Mamei lui Dumnezeu, capodopera lui Dumnezeu; în ea totul a fost creat de Cel Atotputernic; El a privit la nimicul ce era Ea și a făcut din Ea tot ceea ce este. Acea mică și necunoscută creatură din Nazaret a devenit faimoasă și celebrată în toată lumea pentru totdeauna: „de acum înainte toate generațiile o vor numi fericită”. Micimea sa a fost schimbată în măreție. Ne uimește îndrăzneala cu care Maria vorbește despre ea în aceste versete. Dar umilința este, înainte de toate, adevăr.
Al doilea motiv al laudei Mariei are un caracter istoric. Descrie intervenția lui Dumnezeu față de săracii din toate timpurile: „A arătat puterea brațului său, i-a risipit pe cei mândri în cugetul inimii lor; i-a dat jos de pe tron pe cei puternici și i-a înălțat pe cei umiliți; pe cei flămânzi i-a copleșit cu bunuri iar pe cei bogați i-a lăsat cu mâinile goale” (Lc.1,51-53). Acțiunea lui Dumnezeu este descrisă prin intermediul a șase verbe care ne poartă în trecut, dar indică și ceea ce Dumnezeu face de obicei; indică un tip de lege generală a comportamentului lui Dumnezeu în istorie. Maria nu este în afara istorii, se află înăuntrul acesteia și împreună cu noi toți face parte din marile gesturi ale lui Dumnezeu. Ba mai mult, Ea se situează în centrul acestui plan de mântuire pe care Dumnezeu îl actualizează cu criterii și metode cu totul originale și surprinzătoare. Aici, femeia fragilă din Nazaret depășește orice așteptare și ne arată marea ei robustețe spirituală ca o puternică denunțare socială cu gust profetic. Aici, Maria dă voce celor fără de voce; Dumnezeu a voit să înalțe în Ea viața umilă a bărbaților și femeilor din toate timpurile. Gloria Mariei este gloria tuturor celor care practică caritatea în oboseală și tăcere.
