Credința lui Petru şi credința Bisericii
În vremea aceea, venind în părțile Cezareii lui Filip, Isus i-a întrebat pe discipolii săi, zicând: „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?”. Ei i-au spus: „Unii «Ioan Botezătorul», alții «Ilie», alții «Ieremia sau unul dintre profeți». El le-a spus: «Dar voi cine spuneți că sunt Eu?”. Atunci Simon Petru a luat cuvântul și a zis: „Tu ești Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu!”. Isus, luând cuvântul, i-a spus: „Fericit ești tu Simon, fiul lui Iona, că nu carnea şi sângele ți-au revelat aceasta, ci Tatăl meu care este în ceruri. Şi Eu îți zic: tu ești Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea şi porțile iadului nu o vor birui. Ție îți voi da cheile împărăției cerurilor: dacă vei lega ceva pe pământ, va fi legat în ceruri, iar dacă vei dezlega ceva pe pământ, va fi dezlegat şi în ceruri”. Mt 16,13-19
_____________________________________________
Fiecare credincios a auzit, cel puțin o dată în viață, întrebarea pe care Isus a adresat-o discipolilor săi la Cezareea lui Filip: „Voi cine spuneți că sunt?”. Mulți dintre cei care se numesc creștini nu știu cu exactitate cine este Isus în care spun că cred. Pe mass-media aud de toate, cele mai ciudate opinii ca fiind cele mai noi știri ale științei, descoperite poate în cărți ezoterice, cunoscute de secole și păstrate în bibliotecile religioase din întreaga lume. Aceste descoperiri, care, pentru savanții Bibliei, sunt similare cu descoperirea apei calde, surprind și scandalizează pe mulți creștini moderați. Intervine bănuiala că mulți agnostici caută argumente pentru a combate credința solidă a Bisericii. Informațiile publicate distorsionat sunt primite imediat de către acești creștini angajați să-și facă o religie pe măsura lor, supe ușor digerabile, care să justifice orice comportament. Este ușor să creezi o religie personală, care însă nu este cea a lui Isus, ci a noastră. De aici, necesitatea de a-și pune întrebarea adresată astăzi de însuși Isus apostolilor săi. Răspunsul lui Petru ne ajută să verificăm autenticitatea credinței noastre.
Ceea ce ne spune Evanghelia este un fel de anchetă făcută de Isus pentru a verifica ce opinii circulă despre dânsul: „Ce spun oamenii despre mine?”.
Știm din răspunsurile ucenicilor că și atunci circulau cele mai diverse convingeri, chiar dacă sunt incluse în experiența religioasă formată pe baza Bibliei. Cea mai răspândită a fost rezumată de figura unui profet misterios la care toate opiniile se refereau. Aceeași anchetă, făcută astăzi, ar dezvălui figuri de referință culese din cultura laică, dominantă. Mulți, care deși se numesc creștini, cunosc Biblia doar din auzite și au citit sau ascultat în mod superficial unele câteva pagini din Evanghelie, poate înțelese rău. Astfel, ancheta lui Isus, de astăzi, este îndreptată direct spre noi și ne cere o verificare serioasă care să ne facă să exclamăm: „Credeam că cred!”.
Ne aflăm la Cezareea lui Filip, capitala regatului lui Irod Filip, cea mai nordică dintre regatele moștenite de la fiii lui Irod cel Mare. Orașul se afla pe un întreg teritoriu păgân, unde Isus nu era cunoscut și, prin urmare, nu atrăgea curiozitatea oamenilor din Galileea. El a venit până aici pentru a găsi un moment de pace în munca sa frenetică de propovăduire și de miracole. El intenționează să fie singur cu discipolii pentru a-i instrui și a le permite să-şi interiorizeze experiențele făcute până acum într-o manieră prea tumultoasă. Este ambientul ideal pentru o reculegere spirituală de maturizare.
Ucenicii aduc cu ei convingerile nesigure ale oamenilor, dar apropierea lor de viață cu Isus i-a făcut mai conștienți și mai convinși. Acum, este momentul să exprime această convingere într-un mod mai clar. Pentru ei, Isus nu este doar un profet, ci este “Mesia” (Cristos) așteptat de Israel de atât de multe secole. Primii trei evangheliști exprimă această certitudine în trei moduri: Marcu pune pe buzele lui Petru cea mai simplă formulare: „Tu ești Cristosul” (Mc 8,29); Luca adaugă un detaliu ulterior: „Tu ești Cristosul lui Dumnezeu” (Lc 9,20), adică trimisul lui Dumnezeu anunțat și acreditat; Matei ne oferă cea mai completă formulă: „Tu ești Cristosul, Fiul Dumnezeului cel viu”.
Ne-am întrebat care sunt cuvintele autentice ale lui Petru. Poate că în acea ocazie, Petru a formulat profesiunea de credință prin cuvintele simple și limpezi relatate de Marcu, discipolul și interpretul său. Aceasta este o problemă de importanță secundară, deoarece Evangheliile nu sunt o simplă cronică a evenimentelor întâmplate, ci reflecția matură a Bisericii, după Paște, când Isus a deschis mintea discipolilor pentru a înțelege pe deplin învățătura lui (Lc 24,45), și după Rusalii, când Duhul Sfânt i-a călăuzit pe ucenici „la adevărul întreg” (In 16:12). Biserica din Ierusalim, pentru care a scris Matei, la mai bine de treizeci de ani după Paștele lui Isus, a mărturisit această credință de acum matură, credință pe care Petru o vestise. Evanghelistul a compus, atunci, un montaj literar, unind la episodul de la Cezareea o altă poveste care conținea elogiul pentru credința lui Petru, devenită de acum credința Bisericii. Primul episod este ambientat, este localizat la Cezareea și a avut loc, după relatarea lui Marcu și Luca, care însă nu relatează elogiul și promisiunea făcută lui Petru; cel de-al doilea episod s-a produs într-o altă împrejurare necunoscută nouă. Poate că n-am merge prea departe, dacă am așeza acest episod după Paște, cu ceva timp înainte de conferirea primatului lui Petru însuși cu imaginea păstorului chemat să pască mieii și oile lui Cristos (In 21, 15-17).
Petru dobândise, de-acum, o credință mai matură după aparițiile lui Cristos înviat. Isus i se arătase mai întâi lui (Lc 24,34; 1Cor 15,5) și el a fost în stare să completeze prima profesiune făcută la Cezareea lui Filip, cu adăugarea că Isus nu a fost numai Mesia așteptat de Israel, dar și „Fiul Dumnezeului cel viu”. I se întâmplase și lui Toma când s-a aflat în fața Celui Înviat, venit numai pentru el. El a făcut ochii mari și a exclamat, risipind orice îndoială: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” (In 20,28). Petru, în momentul apariției sale private de Paște, trebuie să fi spus cuvinte similare Domnului său reîntors la viață, așa cum îi promisese. El a înțeles că a înviat, deoarece asupra „Fiul Dumnezeului cel viu” moartea nu mai avea nici o putere.
El primise confirmarea cuvintelor pe care le auzise pe Tabor, cu câteva zile înainte, când ascultase declarația Tatălui care, din nor, spusese: „Acesta este Fiul meu preaiubit, în care mi-am pus toată plăcerea. Ascultați-l” (Mt 17,5). El însuși își va aminti cu aceste cuvinte: „Nu am mers după fabule inventate artificial, ci pentru că am fost martori oculari ai măreției sale. De fapt, el a primit onoare și glorie de la Tatăl atunci când această voce i-a venit din marea glorie: «Acesta este Fiul meu, iubitul, în care mi-am pus plăcerea». Am auzit această voce coborând din cer în timp ce eram cu el pe muntele sfânt” (2Pt 1,16-18).
În timpul ultimei cine, răspunzând lui Filip, Isus a rupt misterul personalității sale divine prin cuvinte clare: „De atâta timp sunt cu voi, şi tu încă nu mai cunoscut, Filipe? Cine m-a văzut pe mine, l-a văzut pe Tatăl… Nu crezi că eu sunt în Tatăl și Tatăl este în mine?… dar Tatăl, care este în mine, își face lucrările sale” (In 14,9-10).
În dimineața Paștelui, Maria din Magdala venise să proclame cuvintele Celui Înviat: „Du-te la frații mei și spune-le: mă duc la Tatăl meu și la Tatăl vostru, la Dumnezeul meu și Dumnezeul vostru” (In 20:17).
Simon Petru, fiul lui Iona, era de-acum sigur: Isus era Fiul Dumnezeului cel viu, coborât pe pământ pentru a salva oamenii de păcat și moarte. Acum, Isus îi putea explica de ce i-a schimbat numele în ziua în care l-a văzut prima dată. Privindu-l în ochii lui curioși, îi spusese: „Tu ești Simon, fiul lui Iona, te vei numi Kepha (ceea ce înseamnă Petru)” (In 1,42).
Acum, Isus l-a lămurit: „Tu ești Petru, pentru că pe această piatră îmi voi zidi Biserica mea”. Isus voia să spună, în primul rând, că pe credința lui Petru, exprimată sub inspirația Tatălui care este în ceruri, el întemeia credința întregii Biserici în prezent și în viitor. Fiecare piatră vie, edificată pe stânca lui Petru, trebuie să mărturisească credința pe care acesta a mărturisit-o. Suntem fiii acelei credințe, credința apostolică. Nu o putem nici modifica nici ignora.
Astăzi Pietro o repetă mărturisirea lui de credință pentru a ne confirma și pe noi în credință. El a avut această misiune din partea lui Isus, care i-a spus: „M-am rugat pentru tine, pentru ca credința ta să nu dea greș, iar tu, odată convertit, întărește-i pe frații tăi” (Lc 22,32).
În timp ce ne amintim aceste lucruri, să ținem ochii îndreptați către Papa care stă, astăzi, pe scaunul lui Petru. Credința Lui să fie și credința noastră.
