În zilele acelea, Maria a pornit şi s-a dus în grabă către ţinutul muntos, într-o cetate a lui Iuda. A intrat în casa lui Zaharia şi a salutat-o pe Elisabeta. Când a auzit Elisabeta salutul Mariei, a tresărit copilul în sânul ei, iar Elisabeta a fost umplută de Duhul Sfânt şi a exclamat cu glas puternic: Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul sânului tău. Şi de unde îmi este dată mie aceasta ca să vină mama Domnului la mine? Iată, când a ajuns glasul salutului tău la urechile mele, a tresăltat de bucurie copilul în sânul meu. Fericită aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de Domnul! Maria a spus: Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul şi duhul meu se bucură în Dumnezeu, Mântuitorul meu, pentru că a privit umilinţa slujitoarei sale; iată că de acum toate generaţiile mă vor numi fericită, pentru că Cel Puternic mi-a făcut lucruri mari: sfânt este numele lui. Îndurarea lui faţă de cei ce se tem de el este din generaţie în generaţie. Şi-a arătat puterea braţului său: i-a risipit pe cei mândri cu planurile inimii lor; i-a răsturnat pe cei puternici de pe tronuri şi i-a înălţat pe cei umili; i-a umplut cu bunuri pe cei flămânzi, iar pe cei bogaţi i-a trimis cu mâinile goale; a venit în ajutorul lui Israel, slujitorul său, amintindu-şi de îndurarea sa, după cum a promis părinţilor noştri, lui Abraham şi urmaşilor lui pentru totdeauna. Maria a rămas cam trei luni cu ea, apoi s-a întors la casa ei.
(Lc 1, 39-56)
——————————–
Maria este ridicată cu trupul şi cu sufletul la Cer, şi astfel în ea se realizează lucrarea divină destinată fiecăruia dintre noi, fiindcă toţi suntem chemaţi la învierea trupului, aşa cum mărturisim în Crez. Suntem făcuţi pentru veşnicie, chiar şi cu trupul.
Dar de unde începe această veşnicie? Care este originea sa? Elisabeta îi spune Mariei: „Fericită aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de Domnul!”. Maria îi va răspunde cu această frază: „De acum toate popoarele mă vor numi fericită”. Nu doar tu, ci toate popoarele.
Acel „ de acum înainte” [în textul italian „d’ora in poi” – „de acum înainte”, n. tr.] nu trebuie să fie minimizat. Este o expresie care presupune o schimbare definitivă, o cale fără întoarcere. Cine poate să o spună? De exemplu, Isus va afirma de mai multe ori: „Mergi, de acum să nu mai păcătuieşti!” (In 8,11), fiindcă doar El poate să pună o stavilă definitivă păcatului, deoarece, aşa cum ne spun alte texte evanghelice, cine ar putea să ierte păcatele în afară de Dumnezeu?
Acel „de acum înainte” este o categorie foarte precisă, aceea a unei acţiuni pe care doar Dumnezeu poate să o înfăptuiască: un eveniment ce nu mai poate fi şters. Aşa cum este şi cu o viaţă căreia i se poate pune capăt doar în mod fizic, dar nu din perspectiva veşniciei.
Este o categorie a lucrurilor lui Dumnezeu. Sfântul Paul spune că „darurile şi chemarea lui Dumnezeu sunt irevocabile” (Rom 11,29).
În cea de-a treia plângere a profetului Ieremia există o frază care ar trebui repetată mai des în varianta vechii traduceri, care, în opinia mea, este mult mai eficace: „Domnul nu aruncă pentru întotdeauna” (Lam 3,31). Domnul nu încetează niciodată să ne iubească. Psalmul 136 repetă ca un ciocan ce bate fraza: „pentru că veşnică este îndurarea lui!”. De 26 de ori…
Prin urmare există ceva absolut, un „niciodată” sau un „pentru totdeauna” pe care doar Dumnezeu poate să-L ofere şi care este la originea veşniciei noastre, o veşnicie care nu poate exista decât în El.
Preasfânta Fecioară Maria a crezut ceea ce i-a spus arhanghelul Gabriel despre pruncuşorul pe care Ea l-a primit: „Împărăţia sa nu va avea sfârşit”. Ceea ce Dumnezeu lucrează în Ea nu este efemer, nu este trecător. Va fi ceva fără sfârşit.
Botezul nostru este ireversibil, la fel şi Confirmaţiunea (Mirul). Dacă suntem fiii lui Dumnezeu, nu suntem în mod ocazional, ci pentru totdeauna.
Un fiu nu va înceta niciodată să fie fiu, chiar dacă îşi va renega tatăl sau mama, chiar dacă se va ascunde în cealaltă parte a lumii. Oriunde va merge va rămâne mereu fiu.
Maria este ridicată la Cer pentru că a primit Cerul în Ea, pentru că a crezut că acele cuvinte pe care le-a ascultat nu erau incomplete, ci împlinite, eterne, definitive.
Aceasta este temelia veşniciei noastre: să credem în fidelitatea lui Dumnezeu, să credem că nu ne aruncă niciodată, că suntem fii mereu şi oricum.
Un fragment din Isaia afirmă: „Uită oare o femeie de cel pe care-l alăptează, fără ca să aibă milă de fiul sânului ei? Chiar dacă ea ar uita, eu nu te voi uita. Iată, te-am gravat pe palmele mele, zidurile tale sunt înaintea mea pururi!” (Is 49,15-16).
Cristos ne poartă pe mâinile sale însemnate cu urma cuielor, mâini pe care le arată discipolilor în ziua în care El a înviat cu adevărat. Este semnul ce nu se poate şterge al iubirii care ne-a fost dăruită.
Acea iubire este veşnicia noastră. Acea iubire ne va duce dincolo de moarte.
(Comentariu realizat de P. Fabio Rosini)