Când s-au împlinit zilele purificării lor, după Legea lui Moise, l-au dus la Ierusalim ca să-l ofere Domnului, după cum este scris în Legea Domnului: «Orice prim născut de parte bărbătească va fi numit sfânt pentru Domnul» şi să aducă jertfă, după cum este spus în Legea Domnului: «o pereche de turturele sau doi pui de porumbel».Şi iată că era la Ierusalim un om cu numele Simeon; acesta era un om drept şi evlavios care aştepta mângâierea lui Israel şi Duhul Sfânt era asupra lui. Îi fusese revelat de Duhul Sfânt că nu va vedea moartea înainte de a-l vedea pe Cristosul Domnului. A fost condus de Duhul Sfânt la templu, iar când părinţii l-au adus pe copilul Isus ca să facă după obiceiurile Legii cu privire la el, l-a luat în braţe şi l-a binecuvântat pe Dumnezeu, spunând:„Acum slobozeşte-l, pe slujitorul tău, Stăpâne, după cuvântul tău, în pace, căci au văzut ochii mei mântuirea ta pe care ai pregătit-o înaintea tuturor popoarelor, lumină spre luminarea neamurilor şi slava poporului tău, Israel!”. Tatăl şi mama lui se mirau de cele spuse despre el. Simeon i-a binecuvântat şi i-a spus Mariei, mama lui: „Iată, acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora în Israel şi ca semn de contradicţie ca să se dezvăluie gândurile din multe inimi – iar o sabie va străpunge sufletul tău!”. Era acolo şi Ana, profetesa, fiica lui Fanuel din tribul lui Aşer. Aceasta era mult înaintată în vârstă. După ce trăise cu bărbatul ei şapte ani de la fecioria ei, era acum văduvă şi ajunsese la optzeci şi patru de ani. Ea nu părăsea templul, slujind zi şi noapte prin posturi şi rugăciuni. Fiind prezentă şi ea, îl mărturisea pe Dumnezeu şi vorbea despre copil tuturor celor care aşteptau eliberarea Ierusalimului. Când au împlinit toate după Legea Domnului, s-au întors în Galileea, în cetatea lor, Nazaret. Iar copilul creştea şi se întărea, plin de înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era asupra lui. (Lc 2,22-40).
____________________________
Icoana unei familii credincioase
Există o mare nevoie, în Biserică și în lumea de azi, ca familiile să redescopere funcția lor educativă fundamentală atât la nivel religios, cât și civil. Nu există societate sau Biserică fără contribuția indispensabilă a familiei. Pentru noi creștinii, familia este o mică biserică, unde este suptă credința împreună cu laptele matern, unde se învață primele gesturi și primele rugăciuni, unde se ascultă prima cateheză, unde atmosfera de dragoste pe care o respiri educă inima. De neînlocuit sunt exemplul și cuvintele de credință ale părinților care se imprimă într-un mod de neşters în inima și mintea copiilor mai mult decât orice altă experiență. Credința este comunicată aici printr-o contagiere afectivă. Evanghelia de astăzi ne prezintă imaginea plastică a familiei lui Isus care merge la templu pentru a oferi celebrarea liturgică lui Dumnezeu. Este icoana exemplară a multor familii creștine care merg duminica la biserică cu plăcuta responsabilitate a copiilor lor. Este contrar evangheliei să considerăm copiii elemente inutile care deranjează în timpul celebrărilor sacre. Ei trebuie să învețe de mici să recunoască drumul spre casa Tatălui. Calea credinței este cea a propriei parohii, aceasta se parcurge deja de când suntem copii, fără să ne dăm seama. Este frumos și îmbogăţitor să vedem prezentarea familiilor care urcă duminică la casa Tatălui pentru a mulţumi pentru marele dar al vieții copiilor lor, pentru a se simți parte a familiei parohiale mai mari căreia aparţin, pentru a întări sentimentul de solidaritate și iubire care unește toți copiii lui Dumnezeu. Fiecare întâlnire cu Tatăl și cu frații în credință este o jertfă de sine, o bucurie a întâlnirii, o ocazie de cunoaștere și prietenie.
Este experiența de care s-au bucurat Iosif și Maria când l-au adus pentru prima dată pe pruncul Isus la Templul din Ierusalim. Evanghelia ne spune că au mers să îndeplinească o datorie specifică impusă de lege, dar și mai mult pentru a satisface o nevoie profundă de recunoștință față de Dumnezeu pentru copilul lor și pentru al oferi Lui care continua să fie Tatăl său prin excelență. Legea mozaică impunea oferta a doi porumbei pentru purificarea mamei și plata a cinci monede de argint pentru răscumpărarea primului născut. Dar acest lucru se putea face la preotul din localitatea proprie. Ar fi fost prea greu pentru multe familii de departe să urce la Ierusalim. Maria și Iosif au înfruntat de bunăvoie această dificultate parcurgând cei opt kilometri care separau Betleemul de orașul sfânt.
Luca are grijă să spună că au plătit prețul răscumpărării primului născut, acel dar era definitiv și avea valoarea unei oferte de sacrificiu până la cruce. Ajungând aşadar la templu, Maria și Iosif nu l-au întâlnit numai pe Domnul, ci și pe prietenii lui Dumnezeu care erau în așteptarea acelui copil, pe care îl considerau „mângâierea” lui Israel. Cei doi bătrâni care erau de veghe fuseseră avertizați de Duhul Sfânt cu privire la venirea imediată a lui Mesia și acest lucru le-a dat un supliment de tinerețe. Maria și Iosif îl aduseseră pe fiul lor la Dumnezeu, dar l-au văzut imediat luat de acele simpatice persoane în vârstă, un bărbat și o femeie, pentru că așa este făcută umanitatea. Este ca și cum ar fi spus: acest copil este al nostru, pentru că Dumnezeu l-a dăruit poporului său ca mântuire pentru oameni. Așa familia a simțit că ușile casei sale s-au deschis larg spre lumea din jurul ei. Nici liturgia duminicală nu-l închide pe credincios într-un fel de relație rezervată și exclusivă cu Dumnezeu, ea deschide către frații apropiați și îndepărtați pentru a împărtăși cu ei mângâierea iubirii lui Dumnezeu sărbătorită și trăită într-un mod fratern.
În acea întâlnire, plină de entuziasm datorită Duhului Sfânt, Simeon a pronunțat o dublă binecuvântare: una pentru Dumnezeu și una pentru familia pe care o avea în faţă. Prima are gustul unui salut de la viață, ca atunci când crezi că ai avut totul și mult de la ea. De aceea bătrânul îi mulțumește lui Dumnezeu pentru ultimul dar primit, cel mai mare dintre toate: „Ochii mei au văzut mântuirea ta”. Nu-ţi mai dorești nimic atunci când îl ai pe Isus în brațele tale și în inima ta. El este mântuire, el este lumina lui Dumnezeu care deschide larg ochii și sufletul la o pace pe care lumea nu o poate da. Acel copil în brațele bătrânului este strălucirea finală a lui Dumnezeu pe care ochii umani o văd anticipat (10,23). Acele mâini care ating și mângâie sunt cele două valve ale unei cochilii care conțin o perlă neprețuită care orbește ochii atât este de luminoasă. Întâlnirea bătrânului cu copilul este pe culmea dintre Vechiul și Noul Testament: este punctul de sosire a promisiunilor făcute părinților și punctul de plecare al mântuirii destinată să se extindă până la capătul lumii. Acele brațe slăbite ale bătrânului încovoiat sub greutatea anilor poartă întreaga încărcătură a istoriei mântuirii și bucuriei umanității. Acum poate muri în pace plin de zile și de consolare. Uimirea care îi asaltă pe Maria și Iosif este că descoperă întotdeauna ceva nou în persoana fiului lor. Este adevărat că nu îți cunoști niciodată îndeajuns copiii, dar aici ne aflăm în faţa revelaţiei lui Dumnezeu care face ca să crească credința. Dumnezeu a folosit instrumente supranaturale, cum ar fi îngerii vestirilor, dar și întâlniri umane, precum cea a păstorilor și cea a magilor. Acești doi părinți ne învață să avem mereu antenele întinse spre evenimentele umane pe care le trăim; nu se termină niciodată de învăţat.
A doua binecuvântare a lui Simeon se adresează părinților copilului, în mod special mamei. Pare o binecuvântare patriarhală ca cea a lui Avraam, Isaac și Iacob. Aici însă răsună să răsune primele note dureroase ale familiei. Ar fi prea frumos dacă totul ar fi neted fără probleme şi cerul să fie întotdeauna senin. Destinul copilului este tulburat de nori negri și amenințători: „El este aici pentru căderea și ridicarea multora, semn de contradicție”. Chiar „aici”, în templul Ierusalimului, va avea loc marele refuz din partea autoritățile religioase. Maria trebuie să se pregătească să-și asume rolul „Mamei îndurerate” pe drumurile pătimirii fiului ei. O sabie mare cu două tăișuri (romphàia) îi atârnă deasupra capului și îi va pătrunde dureros în suflet în diferite circumstanțe ale vieții, punându-i la grea încercare credința. Ea va fi cea care va împărtăşi soarta dureroasă a fiului ei, Iosif va fi parțial cruțat murind la o vârstă tânără. Fiecare familie are orele sale de bucurie și durere. Niciun părinte nu se poate amăgi că este scutit în experiența sa scurtă sau lungă pe care o are. Dar este Dumnezeu cel care conduce evenimentele cu iubirea sa de Tată bun, care dăruiește odată cu durerea şi forţa şi mângâierea pentru a o depăşi. Aşa s-a întâmplat şi părinților lui Isus.
