În acel timp, Isus a spus mulţimii: «Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din această pâine, va trăi în veci, iar pâinea pe care o voi da eu este trupul meu pentru viaţa lumii». Atunci iudeii au început să discute aprins între ei, spunând:“Cum poate acesta să ne dea să mâncăm trupul [său]?” Dar Isus le-a zis: “Adevăr, adevăr vă spun: dacă nu mâncaţi trupul Fiului Omului şi nu beţi sângele lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţa veşnică şi eu îl voi învia în ziua de pe urmă. Pentru că trupul meu este adevărată hrană, iar sângele meu este adevărată băutură. Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne în mine şi eu în el. Aşa cum m-a trimis Tatăl care este viu, iar eu trăiesc prin Tatăl, [la fel] şi cel care mă mănâncă pe mine va trăi prin mine. Aceasta este pâinea care s-a coborât din cer, nu ca aceea pe care au mâncat-o părinţii voştri şi au murit. Cine mănâncă această pâine va trăi în veci”. (In 6,51-58)
––––––––––––
„Cum poate acesta să ne dea să mâncăm trupul său?”
Suntem obişnuiţi cu Sacramentul Euharistiei, dar poate nu mai reuşim să înţelegem paradoxul său sublim: gestul cel mai simplu pentru a se face prezent Domnul nostru, cel pe care El l-a ales pentru a lumina memoria şi inima noastră, este de a mânca pâine şi a bea vin, alimente care sunt în mod real Trupul şi Sângele său în formă sacramentală.
În alte epoci teologii erau preocupaţi cu aprofundarea veridicităţii speciilor euharistice, dar astăzi, în această epocă post-psihoanalitică, după cel mai introspectiv secol şi o inevitabilă perspectivă interioară, ne este sete de dimensiunea existenţială a acestui sacrament, fără a uita celelalte aspecte.
Cum poate Isus să ni se ofere ca hrană pentru noi?
Omul, prin natura sa, tinde să absolutizeze nevoile sale şi să se plafoneze la nivelul poftelor sale. Ne aflăm în cea mai senzorială epocă, în care totul se reduce la o gură de hrănit sau la o poftă de satisfăcut; orice lucru trebuie să fie estetic, gustos, plăcut, confortabil, sănătos.
Cultura de astăzi transformă pietrele în pâine, găseşte posibilităţi de a „oferi fericire” în fiecare sector al vieţii. Dacă îţi cumperi un scaun, nu este atât de important faptul că îţi face bine la coloana vertebrală, ci faptul că are un design plăcut. Dacă trebuie să-ţi alegi un oarece obiect de uz comun, dincolo de utilitatea sa, trebuie să-ţi ofere o anumită doză de vanitate, de prezentabilitate, de plăcere. Lucrurile, chiar dacă funcţionează sau nu, trebuie să fie strălucitoare, să ofere plăcere. Un anumit lucru nu trebuie să fie neapărat ceva „rău” sau „bun”, ci în primul rând ceva personalizat, senzorial, într-o lume caracterizată de fapte care prostesc în profunzime o antropologie foarte atent gândită, şi pe care lumea comercială o călăreşte şi o evidenţiază: omul este doar o gură ce trebuie săturată.
Dar dacă acest lucru este adevărat, ce este atunci prietenia? Ce este căsătoria? Ce este munca sau timpul şi toate celelalte? Dacă această antropologie – a cărei paternitate nimeni nu şi-o asumă, dar căreia toţi i se declară a-i fi adepţi – învinge, atunci orice realitate va fi în funcţie de satisfacerea poftelor şi va fi distorsionată. Poate fi prietenie dacă există gratuitate şi dăruire, poate fi căsătorie dacă există iubire fără condiţionări, poate fi implicare dacă există slujire, poate fi un timp util dacă există spaţiu pentru iubire.
Trebuie să ne întoarcem la şcoala Euharistiei, acolo unde se manifestă Cel care duce omenirea în portul iubirii adevărate, iubirea cerească. Acolo suntem eliberaţi de dimensiunea infantilă şi nu mai suntem consideraţi doar guri de hrănit, ci mâini care îi ajută pe ceilalţi să fie hrăniţi; nu doar fii care cer, ci taţi şi mame care îngrijesc.
Isus, care imediat după naştere a fost pus într-o iesle pentru a arăta în mod clar că nu venise pentru a fi slujit, ci pentru a sluji, este cel care ne oferă carnea sa ca hrană şi sângele său ca băutură. El este iubire şi orice ne oferă este un cadou.
A ne concepe pe noi înşine ca hrană şi băutură pentru alţii înseamnă să fim liberi de propriul „eu” şi, într-un mod uimitor, ne deschide spre cea mai mare răsplată: iubirea autentică.
Toate distracţiile şi satisfacerile dorinţelor pe care le pot obţine nu îmi vor oferi niciodată atâta plăcere cât poate să-mi ofere doar un simplu gest de iubire adevărată.
(Comentariu de Don Fabio Rosini)