La rădăcinile misterului mântuirii: Primiți în familia lui Dumnezeu
„Mai am multe să vă spun, dar acum nu le puteți purta. Însă, când va veni el, Duhul adevărului, vă va călăuzi în tot adevărul, căci nu va vorbi de la sine, ci va spune ceea ce va auzi şi vă va vesti lucrurile care vor veni. El mă va glorifica pe mine pentru că dintr-al meu va lua şi vă va vesti vouă. Toate câte le are Tatăl sunt ale mele; de aceea v-am spus că ia dintr-al meu şi vă va vesti”. (In 16,12-15)
———————————————
Astăzi sărbătorim cel mai mare și profund mister al credinței creștine, cel care deschide calea către înțelegerea celorlalte adevăruri ale Crezului nostru. Fără Sfânta Treime totul devine inexplicabil. Noi îl mărturisim pe Dumnezeu Unul în Trei Persoane. Când îl mărturisim pe singurul Dumnezeu, excludem orice tip de numerotare. Sfântul Augustin spune: „Dumnezeu nu se înmulțește, Dumnezeu este unul singur și adevărat”. Dar Dumnezeu este și Treime de persoane. Numărul trei al Trinității nu este un număr matematic care indică trei obiecte puse unul lângă celălalt pentru a fi numărate. Poate pentru a evita acest risc și, chiar mai mult, pentru a nu apela la concepte abstracte, cuvântul „trinitate” nu este folosit niciodată în Noul Testament. Vorbim despre Trei Persoane divine pentru că nu avem un alt limbaj uman mai adecvat pentru a ne exprima. Cu cele trei Persoane vrem să exprimăm unitatea în diversitate și diversitatea în unitate.
Dacă Dumnezeu ar fi doar unul, el ar fi singurătate și nu s-ar comunica. Dacă ar exista două persoane în Dumnezeu, ar exista separare și excludere, unul nu numai că ar fi distinct de celălalt, ci și separat de celălalt; cel mult, cei doi ar sta față în față în contemplație narcisistă. Faptul că Persoanele divine sunt trei reiese în mod clar din revelația pe care ne-a adus-o Isus. Şi începem să înțelegem de ce: trei sunt o realitate deschisă, o relație triangulară, având posibilitatea de a privi dincolo de ei înșiși. Iar acest lucru îl împiedică pe Dumnezeu să se închidă în singurătatea sa și în narcisismul autocontemplației sale și auto-complăcerii sale. Tocmai aceste relații fac să existe Persoanele divine ca egale și distincte, veșnic unul în altul, unul pentru celălalt, niciodată unul fără altul. Și astfel este asigură identitatea Tatălui, diferența Fiului, comuniunea cu Duhul Sfânt. Duhul Sfânt este suspinul iubirii Tatălui în direcția Fiului și suflarea iubirii Fiului față de Tatăl. Dumnezeu atunci este o familie, o familie divină ținută împreună de iubire.
Acesta este mesajul transmis de fragmentul Evangheliei de astăzi, o bucată din acel dialog lung țesut de Isus în Cenacol cu discipolii săi înainte de pătimire și continuat după Înviere. Acel dialog este un fel de tratat despre Trinitatea divină. Isus a început spunând: «Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine. Dacă m-aţi cunoscut pe mine, îl veţi cunoaşte şi pe Tatăl, pentru că eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în mine …. cuvintele pe care vi le spun nu le spun de la mine; dar Tatăl, care rămâne în mine, face lucrările sale» (In 14,8-11). Cu puțin timp înainte, în timpul sărbătorii dedicării templului din Ierusalim, el și-a afirmat solemn identitatea sa divină prin cuvinte asemănătoare cu acestea: «Eu și Tatăl una suntem … Dacă nu credeți în mine, credeți în fapte, ca să știți și să recunoașteți că Tatăl este în mine și eu în Tatăl» (In 10,30.38). Îmi vine în minte imaginea Sfântului Ioan Damaschinul: «În Treime, asemenea a trei soare, fiecare persoană divină este cuprinsă în celălalt, astfel încât să existe o singură lumină în întrepătrunderea intimă a tuturor cu toţi».
Pentru a ne ajuta să înțelegem că nu există doar o relație de unitate între El și Tatăl, Isus anunță prezența și venirea Duhului Sfânt, celălalt Paraclet (Mângâietor), pe care Tatăl îl dă la cererea Fiului pentru a continua opera sa de mântuire: „Eu îl voi ruga pe Tatăl, iar el vă va da un alt Mângâietor ca să fie cu voi pentru totdeauna, Duhul adevărului, pe care lumea nu-l poate primi pentru că nu-l vede şi nici nu-l cunoaște. Dar voi îl cunoașteți, pentru că rămâne la voi şi va fi în voi” (In 14,16-17). Este vorba despre „Emanuel”, Dumnezeu cu noi, trimis mai întâi la Isus și apoi în persoana Duhului Sfânt. Dar unde este Duhul, acolo este și Tatăl și Fiul: „Dacă cineva mă iubește, va păzi cuvântul meu; Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi ne vom face locuință la el” (In 14,23 ). Cei trei soare se îmbină, de asemenea, umplând sufletul credincioșilor cu lumină și căldură. La Rusalii am văzut că, creștinul nu numai că bea apa vieții, dar asimilează izvorul. Astăzi noi înțelegem că el nu numai că este luminat de soarele triplu divin, ci îl primește în sine, devenind ca și Isus lumina lumii (In 8,12; Mt 5,14). Fiecare credincios devine templul Dumnezeului Întreit, un paradis călător, pentru că unde este Dumnezeu, acolo este Paradisul.
În Evanghelia de astăzi, ca în majoritatea discursurilor de rămas bun ale lui Isus, locuința lui Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt este văzută din perspectiva celui din urmă. Duhul este darul Tatălui care trece prin Fiul. Odată cu el, celelalte persoane divine ajung în inima omului, în centrul sanctuarului lor. Este un mare mister, discipolii nu-i pot purta toată greutatea. Duhului Sfânt va prevedea în ziua de Rusalii să deschidă pe deplin mintea lor pentru a-i învăța și a le aminti ceea ce Isus le spusese deja. El are misiunea specifică de a conduce Biserica spre întregul adevăr evanghelic. Și va face acest lucru cu prezența și însoțirea celorlalte două persoane divine. Isus descrie relațiile de comuniune dintre cele trei persoane divine prin cuvintele pe care le-am auzit: «Nu va vorbi de la sine, ci va spune ceea ce a auzit … mă va glorifica pentru că va lua ceea ce este al meu și vă va vesti. Tot ceea ce are Tatăl este al meu, motiv pentru care am spus că va lua ceea ce este al meu și vi-l va vesti». Comuniunea trinitară este comunicarea și schimbul reciproc între persoanele care o alcătuiesc. Nici unul nu poate spune că este al său, ceea ce posedă împreună cu ceilalți și comunică împreună cu ei. Toate cele trei Persoane divine călăuzesc Biserica, prin Duhul, spre o înțelegere din ce în ce mai clară a adevărurilor de credință anunțate de Isus în misiunea sa pământească.
Prin urmare, nu este de mirare că istoria Bisericii înregistrează un progres continuu în formularea Crezului ei. Adevărurile de credință au fost clarificate, explicate, învățate de Conciliile ecumenice și de Suveranii Pontifi. Adevărul asupra Sfintei Treimi a găsit formularea completă în Primul Conciliu din Constantinopol în 381, când a fost formulat Crezul pe care îl recităm în fiecare duminică la Sfânta Liturghie. A fost nevoie de aproape patru sute de ani pentru a exprima într-o terminologie teologică un adevăr pe care creștinii l-au mărturisit și l-au trăit încă din timpurile apostolice. Biserica este ca organismul uman, dezvoltă în creșterea sa toate capacitățile proprii, fără a-și pierde identitatea, într-un proces de noutate în continuitate.
