În timpul acela, Isus i-a spus lui Nicodim: «Într-adevăr, atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.
Pentru că Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El. Cine crede în El nu este judecat; însă cine nu crede a fost deja judecat pentru că nu a crezut în numele Fiului unic al lui Dumnezeu. (In 3,16-18)
—————————–
În prima lectură din solemnitatea Preasfintei Treimi se ascultă proclamarea numelui Domnului; în acest nume este ascunsă milostivirea Sa.
Evanghelia ne oferă o rază luminoasă asupra vieţii lui Dumnezeu care se manifestă ca iubire nemărginită ce salvează, dar a crede în numele Fiului lui Dumnezeu este fundamental.
Dar cât de important este acest nume? Nouă ni se pare că un nume este doar un cuvânt asemenea unui cod de recunoaştere a ceva anume. În Scripturi, însă, reprezintă cu totul altceva: numele este secretul, adevărul cuiva, iar a cunoaşte numele unei persoane înseamnă a-i cunoaşte interiorul său şi a avea un contact autentic cu întreaga sa fiinţă.
A cunoaşte numele lui Dumnezeu nu înseamnă a acumula o informaţie în plus; într-adevăr, cei care cunosc numele lui Dumnezeu îşi schimbă radical existenţa. Un exemplu în acest sens: Moise, în faţa rugului aprins primeşte revelaţia Numelui şi întreaga sa viaţă este profund schimbată.
De ce se întâmplă astfel? Fiindcă a cunoaşte numele lui Dumnezeu înseamnă a înţelge cu adevărat cine este El. Acest lucru este fundamental. Episodul căderii în păcat din Cartea Genezei începe tocmai cu denigrarea imaginii lui Dumnezeu în inima Evei: ea greşeşte gândind că Dumnezeu este greşitor şi rău.
Pentru a distruge omul este îndeajuns să bulversezi locul lui Dumnezeu din inima sa, adică să-i perverteşti sufletul cu un nume fals al lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu este Tată, atunci ce este? Dacă nu este nici blândeţe, ce-ar mai putea fi? Dacă Dumnezeu nu mă iubeşte în mod necondiţionat, atunci, la urma urmelor, am dreptul să exist şi să supravieţuiesc prin propriile mele puteri… Aceasta este o existenţă nesigură derivată dintr-o imagine a lui Dumnezeu ce nu ţine cont de iubire.
În ultima parte a secolului trecut o întreagă generaţie a plecat din Biserică fiindcă Dumnezeu fusese prezentat timp îndelungat ca un Dumnezeu moralist ce constrânge şi, la un moment dat, a început o „descreştinare” ireversibilă, fiindcă nu se mai „merita” să aderi la un Dumnezeu atât de antipatic, atât de nesemnificativ. Iar acest proces continuă şi astăzi…
Mergi, dacă mai poţi, să-i readuci pe adolescenţii ce au fugit din Biserică, după ce i-ai certat şi plictisit! Apoi se spune că nu sunt vocaţii… Clar că este aşa!
Aşa putem să înţelegem de ce „merită” să celebrăm solemnitatea Preasfintei Treimi: fiindcă avem nevoie, la fel ca discipolii în ziua Învierii, să ne fixăm privirea în Cel care a fost răstignit şi să ne bucurăm de cine este El.
Avem nevoie să ne amintim că Dumnezeu este Tată, că atotputernicia sa nu este un arbitru, ci Providenţă, că El nu creează printr-un procedeu chimic şi rece, ci dă naştere vieţii pentru că iubeşte viaţa, şi nimeni dintre noi nu este o eroare.
Avem nevoie să privim la Domnul nostru Isus Cristos, la felul Său de a fi: este un Mire îndrăgostit care dăruieşte totul pentru noi, care ne iubeşte chiar şi atunci când îl răstignim.
Intuiţia care ne face să-L descoperim pe Tatăl şi pe Fiul este lucrarea Duhului Sfânt care se află în noi. Doar aşa începem să ne dorim să trăim viaţa în plinătatea sa, o viaţă de Fii adevăraţi ai lui Dumnezeu.
(Comentariu de Don Fabio Rosini)