În vremea aceea, văzând mulţimile, Isus s-a urcat pe munte şi, după ce s-a aşezat, s-au apropiat de el discipolii săi. Şi, deschizându-şi gura, îi învăţa zicând: “Fericiţi cei săraci în duh, pentru că a lor este împărăţia cerurilor. Fericiţi cei ce plâng, pentru că ei vor fi consolaţi. Fericiţi cei blânzi, pentru că ei vor moşteni pământul. Fericiţi cei cărora le este foame şi sete de dreptate, pentru că ei vor fi săturaţi. Fericiţi cei milostivi, pentru că ei vor afla milostivire. Fericiţi cei cu inima curată, pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu. Fericiţi făcătorii de pace, pentru că ei vor fi numiţi fii ai lui Dumnezeu. Fericiţi cei persecutaţi pentru dreptate, pentru că a lor este împărăţia cerurilor. Fericiţi sunteţi când vă vor insulta, vă vor persecuta şi, minţind, vor spune împotriva voastră tot răul din cauza mea. Bucuraţi-vă şi tresăltaţi de veselie, căci răsplata voastră mare este în ceruri”. (Mt 5,1-12)
_________________________
Sfinţii casei noastre în ceruri
Din cele trei formulări propuse de liturgia acestei zile, am ales-o pe a treia pentru că leagă în mod direct solemnitatea de azi cu cea a tuturor sfinţilor, celebrată ieri. Din cele trei liturghii celebrate azi, aceasta va fi probabil cea mai aglomerată Sf. Liturghie. Legătura stabilită, apoi, de Evanghelie cu sărbătoarea tuturor sfinţilor oferă celebrării noastre un sens creștin de sărbătoare care predomină pe cea a doliului. Este celebrarea speranței creștine, cea care diminuează durerea amintirii rudelor și prietenilor care ne-au lăsat și pe care mergem să-i vizităm la cimitir. Acea mulțime variată care aglomerează azi cimitirul, cu buchete de flori în mână și cu rugăciunea pe buze, mută și gânditoare, este caravana pelerinilor în călătorie spre adevărata patrie cerească, aceea în care au ajuns deja cei dragi ai lor. Vreunul are lacrimi în ochi amintind vreo amintire încă neștearsă, un altul își atenuează vocea de teamă să nu-i deranjeze pe cei care dorm.
Se speră ca, cei mai mulți, să se concentreze asupra gândului morții care, măcar azi, solicită o mai mare atenție. Sunt aceia care par a fi jenați și pierduți, pentru că au pierdut contactul cu Dumnezeu și cu lumea de dincolo și, cu dificultate, reușesc să regăsească frânturi de rugăciuni învățate în copilărie și apoi uitate. Acest pelerinaj tăcut ne spune că noi toți îi avem pe sfinții noștri în paradis. Sunt bunicii, părinții, frații, fiii, cei care ne-au precedat în trecerea de pe acest pământ la cer și acum trăiesc mai aproape de Dumnezeu într-o sărbătoare fără sfârșit. Așteptându-ne ca și noi să-i ajungem din urmă, ei se roagă pentru noi, ne invită să ne gândim la ei cu seninătate, fără a dispera, pentru că viața lor nu a fost luată ci transformată într-una mai bună.
Am explicat deja fericirile, pe care le ascultăm din nou în momente atât de apropiate, în două sărbători care se succed și se urmăresc. Cine dorește, poate reciti lucrurile pe care le-am scris pentru ieri și în comentariile din ultimele două duminici. Aici aș vrea să explic evanghelia în lumina legăturii liturgice dintre sărbătoarea tuturor sfinților și comemorarea răposaților. Ea nu este făcută cazual. Ia naștere din certitudinea credinței că răposații noștri fac parte din solemnul alai al sfinților primiți de Dumnezeu în casa sa cerească. Nu am ascultat noi de mai multe ori că «atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât l-a dat pe Fiul său unul născut, pentru ca oricine crede în el să nu moară, ci să aibe viața veșnică»? Că «Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume pentru a condamna lumea, ci pentru ca lumea să se mântuiască prin el»? Voința lui Dumnezeu nu cade în gol, precum multele noastre bune intenții. Dumnezeu realizează ceea ce promite, nu cultivă proiecte ambițioase vane. Așadar, majoritatea răposaților noștri a fost mântuită de Dumnezeu și a fost introdusă în viața veșnică. Apocalipsul Sf. Ioan astfel descria ieri acel mare popor cosmopolit de oameni salvați: «Am văzut o mulțime mare pe care nimeni nu putea să o numere, din toate națiunile, triburile, popoarele și limbile. Ei stăteau în picioare în fața tronului și în fața Mielului, îmbrăcați cu haine albe și cu ramuri de palmieri în mâini. Ei strigau cu glas puternic: “mântuirea aparţine Dumnezeului nostru, celui care şade pe tron, şi Mielului» (Ap 7,9 ş.u.).
Fericirile ne spun că Dumnezeu nu a garantat împărăția cerurilor doar eroilor care au mărturisit credința, cei care sunt inserați în calendarele noastre, dar le-a asigurat-o și tuturor acelor creștini anonimi pe care i-a enumerat pe Muntele din Galileea. Este un catalog exemplificativ compus din opt categorii de persoane umile și de simple despre care nu au vorbit ziarele și televiziunile, ci au trăit cu toții viața grea și obositoare cu angajare și iubire, viața noastră zilnică. Ei sunt cei care umplu paradisul, fără a se simți neplăcut sau timizi în fața Sf. Petru, a Sf. Paul, a Sf. Benedict, a Sf. Francisc, a Sf. Clara, a Sf. Tereza, și în fața martirilor din toate timpurile, nici măcar cei înmormântați în catedralele noastre medievale care au întemeiat bisericile noastre.
Parcurgând fericirile, ne dăm seama că ele trec dincolo de granițele creștinătății, pentru că la baza acestora Isus nu pune nici un motiv de credință. Nu spune, de exemplu: fericiți cei săraci cu duhul, care au îmbrățișat sărăcia din dragoste pentru Dumnezeu sau o suportă din spirit de credință. Spune în mod simplu că Dumnezeu proclamă fericirea și, deci, oricine trăiește sărăcia ori ca alegere de viață umilă ori ca situație de durere, este candidat pentru paradisul său; cine nu aleargă cu orice preț după bogății, ci se mulțumește cu ceea ce câștigă în mod onest. Dumnezeu îl valorizează pe oricine este îndurerat și suportă propria situație cu răbdare sau își trăiește suferința fiind solidar cu durerea aproapelui; îl iubește pe oricine este blând pentru că a ales non-violența ca pe o armă împotriva insultei și a apărării, propunându-și să facă mereu binele și să nu facă pe nimeni să sufere prin propria sa acțiune.
Isus îi privește cu o deosebită afecțiune pe toți cei care sunt înfometați și însetați de dreptate, pentru că se angajează și se află practic de partea celui mai neputincios, luptând împotriva nedreptății, din orice parte ar veni ea. El îi cheamă fericiți pe cei milostivi, dispuși ca să ajute pe cel în nevoie și să ierte greșelile și ofensele fără a cultiva sentimente de ură sau de răzbunare, chiar dacă nu știu că – făcând astfel – îl imită pe Dumnezeu și sunt cu adevărat fiii săi. Îi proclamă fericiți pe cei curați cu inima, gândindu-se la toți cei care trăiesc cu onestitate și corectitudine relațiile lor umane, de orice religie sau rasă ar aparține aceștia, pentru că onestitatea nu are culoare. Îi declară fericiți pe făcătorii de pace, fiind constructorii conviețuirii umane fie la nivel familiar ca și la nivel social și internațional, pentru că știu să unească în mod dezinteresat armonia și înțelegerea; lume umilă, tăcută, neobosită, care știe să fie răbdătoare, să aștepte și să spere și atunci când pare imposibilă îndepărtarea obstacolelor, a resentimentelor/ostilităților, urii învechite. În fine, Isus îi proclamă fericiți pe toți cei persecutați pentru că iubesc dreptatea, adică toți martirii care cad victimă lipsei de toleranță religioasă și politică, cei ce sunt discriminați din motive de credință, de rasă, de naționalitate, vinovați fiind doar că sunt diferiți în modul lor de a gândi și de a acționa, drept urmare sunt defăimați, nepopulari, insultați, marginalizați.
Toată mulțimea aceasta numeroasă a mers cu noi pe căile incomode și întortocheate ale acestei lumi, iar acum se odihnesc în cimitirele noastre («cimitir» este un cuvânt grecesc care înseamnă «dormitor»), așteptând învierea finală, atunci când se va arăta măreția și gloria fiecăruia. Între timp, ei sunt în lumea lui Dumnezeu, la un pas de al nostru, acolo unde se bucură de fericirea lor. Acolo ei ne așteaptă cu nerăbdare, cu dorința arzătoare de se reuni cu noi, pentru a reconstrui familia lor care a fost distrusă de moarte pe pământ.
