Nostalgia unei vieţi curate
În vremea aceea, îngerul Gabriel a fost trimis de Dumnezeu într-o cetate din Galileea, numită Nazaret, la o fecioară logodită cu un bărbat, numit, Iosif, din casa lui David. Iar numele fecioarei era Maria. Şi, intrând la ea, i-a spus: „Bucură-te, o, plină de har, Domnul este cu tine!” Ea s-a tulburat la acest cuvânt şi cugeta în sine ce fel de salut ar putea fi acesta. Însă îngerul i-a spus: „Nu te teme, Marie, pentru că ai aflat har la Dumnezeu. Vei primi în sân şi vei naşte un fiu şi-l vei numi Isus. Acesta va fi mare: va fi numit Fiul Celui Preaînalt şi Domnul Dumnezeu îi va da tronul lui David, tatăl său; şi va domni peste casa lui Iacob pe veci, iar domnia lui nu va avea sfârşit”. Maria a spus către înger: „Cum va fi aceasta, din moment ce nu cunosc bărbat?” Răspunzând, îngerul i-a spus: „Duhul Sfânt va veni asupra ta şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; de aceea, sfântul care se va naşte va fi numit Fiul lui Dumnezeu. Iată, Elisabeta, ruda ta, a zămislit şi ea un fiu la bătrâneţe, şi aceasta este luna a şasea pentru ea care era numită sterilă, pentru că la Dumnezeu nimic nu este imposibil”. Atunci, Maria a spus:„Iată, slujitoarea Domnulu : fie mie după cuvântul tău”. Si îngerul a plecat de la ea. (Lc 1, 26-38)
——————————————————-
Trăim într-o societate coruptă, violentă, cinică, sângeroasă, unde scandalurile, cu excepţia cazului în care atinge unele personalităţi politice care urmează a fi distruse, nu mai sunt o ştire, într-atât sunt de frecvente. Peste toate acestea a coborât un fel de resemnare, ceea ce face să se spună mai mult: «toţi fac la fel!». Chiar şi creştinii, ce par a fi mai angajaţi, încep să piardă sensul păcatului care se răspândeşte în toate direcţiile. Cine mai arată încă o reacţie sănătoasă faţă de rău este considerat ca fiind o persoană din alte timpuri, un moralist, un reacţionar, un fel de taliban creştin. Cu toate acestea în conştiinţa multora se simte încă multă dorinţă de a fi curaţi. Există un puternic disconfort interior faţă de scandalurile care se văd şi care se aud, există multă nostalgie a unei vieţi oneste şi pur. Ca un far de speranţă străluceşte asupra lumii o creatură care nu a fost niciodată murdărită sau rănită de păcat; este Maria, mama lui Isus, pe care biserica o prezintă de secole ca Neprihănit Zămislită. În anul 1858, Fecioara Maria a apărut Sf. Bernadeta Soubirous, o fată analfabetă din Lourdes, în Franţa şi i-a revelat numele, după multe insistenţe, spunând: «Eu sunt Neprihănita Zămislire». Tânăra a mărturisit cu sinceritate parohului său că nu a auzit niciodată acel nume atât de ciudat dat unei doamne, însă parohul şi-a amintit că, înainte cu patru ani, Papa Pius al IX-lea a proclamat în mod solemn, în întreaga Biserică, dogma Neprihănitei Zămisliri a Mariei (1854). Aceea din Lourdes era confirmarea învăţăturii Papei.
Dogma Neprihănitei conţine un adevăr singular: Maria este singura creatură omenească, după Isus, care este zămislită fără păcatul original. De când lumea e lume, toţi ne naştem cu păcatul original, prin care primul om s-a plasat în afara planului salvific original al lui Dumnezeu. Acel regut de la început este ca un faliment care are greutate asupra posterităţii, care-i poartă consecinţele, este o moştenire negativă care se transmite din generaţie în generaţie şi viciază omul în adâncimea de sine cea mai profundă. Omenirea este ca un fluviu poluat de la izvor, şi poluează în sine întreaga umanitate până la sfârşitul lumii. Doar Isus, prin moartea şi învierea sa, i-a eliberat de viciu şi i-a purificat pe credincioşii săi prin filtrul Botezului. De aceea, El este mielul care a ridicat păcatul lumii. El, care nu s-a născut din sămânţă umană şi este Fiul lui Dumnezeu, este scutit prin natură de păcatul original. Însă, împreună cu el, a vrut să o scutească de păcatul original, printr-un miracol singular, şi pe mama sa. În acest fel nu a avut contact cu păcatul, nici chiar în sânul matern.
Acest lucru a putut avea loc pentru că Fiul lui Dumnezeu a avut posibilitatea, unică în lume, de a-şi alege şi forma propria mamă deja dinainte ca lumea să existe, deci înainte ca lumea să fie creată şi înainte ca în ea să intre păcatul. Astfel a anticipat în ea puterea mântuitoare şi purificatoare a paştelui său, el care este stăpânul timpurilor şi domn al istoriei. Acest lucru ni-l relatează, în mod figurat, prima lectură unde o femeie misterioasă este prezentată ca fiind victorioasă asupra diavolului care l-a păcălit pe primul om prin promisiunile false ale unei autonomii absolute. Iată cuvintele lui Dumnezeu, care stau la baza sărbătorii pe care o celebrăm astăzi: «Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul». Duşmănia indică aici incompatibilitatea naturală dintre diavol, personificare a răului, şi femeia pe care Dumnezeu a ales-o şi a anunţat-o deja ca fiind viitoarea sa mamă, întocmai Neprihănita. Descendenţa sa umană, Isus, ar fi zdrobit diavolul, aşa cum se zdrobeşte capul unui şarpe pentru a-l elimina. Chiar dacă duşmanul ar fi încercat până la capăt să muşte călcâiul care-l zdrobea. În aceste cuvinte este sinteza acelei istorii, care porneşte de la naşterea şi până la moartea lui Isus, de la Crăciun la Paşte.
Îngerul Gabriel, însărcinat să vestească acest eveniment extraordinar, cunoştea bine planul pe care Dumnezeu voia să-l pună în act, de aceea intrând în casă s-a adresat Mariei cu acel salut ciudat: «bucură-te, o, plină de har». În faţa reacţiei de surprindere a Mariei, a fost constrâns însă să-i explice: «ai aflat har la Dumnezeu» încă din veşnicie. Maria trebuia să se simtă iubită, aşa cum este iubită o mamă de către acel fiu divin care-i cerea să se poată naşte şi să crească în sânul ei. Pe scurt, Gabriel vrea să-i spună Mariei că ea, ca mamă a lui Dumnezeu, este prima mântuită, făcută deja sfântă şi neprihănită de Fiul pe care-l va purta în sân timp de nouă luni. Dumnezeu a voit să creeze Fiului o locuinţă în întregime sfântă, pentru ca să nu fie atinsă de păcat care, pentru Dumnezeu, este răul cel mai mare.
Firesc, venerarea Mariei ca neprihănită, nu înseamnă a o considera doar ca fiind scutită de păcatul original, ci vrea să spună ca ea să fie privită bogată de toate harurile pe care Dumnezeu le dăruieşte fiilor săi. Nu există o creatură mai sfântă decât ea, care este prima şi cea mai mare dintre toţi. Elisabeta a proclamat această măreţie când a salutat-o: «Binecuvântată eşti tu între femei». Acea rudă tânără a sa, care venea să o slujească, era femeia cea mai mare pe care o crease Dumnezeu. Faptul acesta o umplea de confuzie: «Şi de unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu?». Nu putea înţelege cum Dumnezeu îi putea trimite un aşa mare dar. Era prea mult pentru ea, căreia îi era deajuns să aibă acea maternitate târzie şi mult aşteptată. Maria nu se trage îndărăt cu o falsă modestie; umilinţă şi adevăr. De aceea recunoaşte şi cântă măreţia sa, luminată de Duhul Sfânt, care o făcuse pe Elisabeta să strige de bucurie.
Cântecul-rugăciune a Mariei şi a bisericii, cel mai lung discurs al unei femei, obişnuită mai mult să mediteze decât să vorbească, descrie toată bogăţia neprihănitei sale zămisliri: «Duhul meu tresaltă în Dumnezeu, mântuitorul meu, pentru că a privit la umilinţa slujitoarei sale; de acum înainte toate popoarele mă vor numi fericită. Lucruri mari a făcut pentru mine cel atotputernic şi numele lui este sfânt». Însufleţită de Elisabeta, prima care a numit-o binecuvântată şi fericită, Maria se priveşte în interior cu ochii credinţei şi ai profeţiei, şi strigă întreaga sa recunoştinţă faţă de Tatăl care a ales-o ca mamă a Fiului său şi a îmbogăţit-o cu tot binele spiritual cu care era capabilă să-l cuprindă. Mica femeie din Nazaret se simte mare ca nimeni altul de pe pământ; statura uriaşă a sfinţeniei sale va domina secolele şi generaţiile. Toţi oamenii vor trebui să recuoască măreţia sa fără margini.
Prin harul lui Dumnezeu, este un exemplu şi un model de imitat. Neprihănita este unitatea de măsură fixată de Dumnezeu pentru orice sfinţenie. Paul cânta împreună cu creştinii din Efes: «Binecuvântat să fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, în el ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi neprihăniţi în faţa lui în iubire» (Ef 1,3-4). Privind la Neprihănita, ar trebui să ne simţim cu toţii mai curaţi, purtând în interior nostalgia sfinţeniei.
