În timp ce îi binecuvânta, Isus s-a îndepărtat de ei
În acel timp, Isus le-a spus ucenicilor săi: „Aşa este scris: Cristos trebuia să sufere şi să învie din morţi a treia zi şi să fie predicată convertirea în numele lui spre iertarea păcatelor la toate neamurile. Începând din Ierusalim, voi veţi fi martorii acestor lucruri. Şi iată, eu trimit asupra voastră pe acela pe care Tatăl l-a promis, însă voi să staţi în cetate până când veţi fi îmbrăcaţi cu putere de sus!”. Apoi i-a scos până spre Betania şi, ridicându-şi mâinile, i-a binecuvântat, iar în timp ce îi binecuvânta, Isus s-a îndepărtat de ei şi a fost ridicat la cer. Iar ei, adorându-l, s-au întors la Ierusalim cu bucurie mare şi stăteau tot timpul în templu binecuvântându-l pe Dumnezeu (Lc 24, 46-53).
———————————
Observăm imediat modul succint în care Luca prezintă evenimentele pascale. În lectura din Faptele Apostolilor pe care o ascultăm azi, distanța de timp dintre Înviere și Înălțare este fixată la patruzeci de zile, dar în evanghelia sa această distanță pare că s-a redus la durata unei zile ce nu se mai termina. Aceasta începe dimineața foarte devreme, odată cu vizita femeilor la mormânt, acolo unde doi îngeri, mesageri divini în haine albe, le fac cunoscută Învierea care s-a petrecut noaptea (Lc 24,1-8); continuă cu vestea Învierii dusă de femei discipolilor necredincioși, cu vizita lui Petru la mormântul gol, cu întâlnirea Celui Înviat pe drumul spre Emaus, și pare că se încheie cu apariția lui Isus în faţa apostolilor în cenacol, seara târziu. Fără a ține cont de noaptea târzie, Luca povestește că Cel Înviat îi conduce pe apostoli în afara Ierusalimului, către Betania și, pe Muntele Măslinilor, se înalţă la cer în fața ochilor lor încă uluiţi de viziunea pascală.
Prin această viziune, mai mult teologică decât cronologică, evanghelistul vrea să sublinieze că Învierea este măreața «zi a lui Dumnezeu» fără apus, acel “azi” al mântuirii creștine care încă durează. El nu face altceva decât să prezinte liturgia creștină din Biserica primitivă care celebra Paștele ca «dies dominica», «duminica», unica și fundamentala zi de sărbătoare (Fap 1,10). În spațiul liturgic al acestei zile de sărbătoare săptămânală, Biserica apostolică concentra amintirile tuturor aparițiilor celui Înviat care au avut loc pe parcursul celor patruzeci de zile în care Isus a rămas pe pământ după învierea sa, înainte de a se înălţa la cer.
Luca ne dă mărturie despre această pagină de istorie introdusă în liturgia euharistică care se celebra în Bisericile din Asia. Euharistia poate fi identificată în cele două episoade de apariție ce au în centru momentul comuniunii din jurul mesei, acolo unde Isus a fost recunoscut la frângerea pâinii, și acolo unde îşi dovedeşte realitatea corpului său uman înviat, mâncând pește în fața ucenicilor, cărora le este greu să creadă ceea ce văd.
Prin relatarea Înălțării lui Isus la încheierea povestirilor sale pascale, evanghelistul completează viziunea glorificării Fiului lui Dumnezeu. Pentru evanghelii, glorificarea, Învierea și Înălțarea la cer sunt trei moduri diferite pentru a exprima același mister al lui Cristos. Glorificarea completează drumul misterului Întrupării, atunci când Isus, deși de natură dumnezeiască, “s-a despuiat pe sine luând firea sclavului… S-a umilit pe sine, făcându-se ascultător până la moarte, şi încă moartea pe cruce. Pentru aceasta şi Dumnezeu l-a înălțat şi i-a dăruit numele care este mai presus de orice nume, pentru ca în numele lui Isus să se plece tot genunchiul: al celor din ceruri, al celor de pe pământ şi al celor de dedesubt” (Fil 2,6-11). Acesta este momentul încoronării sale ca Rege și Domn al universului. Mărturisim acest lucru în crez, atunci când spunem: «s-a suit la cer, şi șade la dreapta Tatălui». O expresie care face trimitere la mărturisirea finală din Evanghelia după sf. Marcu: «S-a suit la cer și s-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu» (Mc 16,19). Evanghelistul Ioan vede această glorificare ascunsă în suferința Pătimirii atunci când vorbește de «glorificarea» Fiului omului. De fapt, pentru el, înălţarea lui Cristos pe cruce este prima treaptă a Înălţării sale la Tatăl, simbolul glorificării sale la dreapta lui Dumnezeu. Isus a început să se înalţe la cer atunci când a fost pironit pe cruce, între cer și pământ.
Evanghelia după sf. Luca unește astăzi împreună Învierea și Înălțarea într-un singur eveniment celebrativ. Pentru Luca învierea lui Cristos reprezintă intrarea sa în Împărăţia lui Dumnezeu cu trupul şi duhul său. Isus, abia înviat, îi cere Magdalenei, aruncată la picioarele sale, să nu îl reţină, «pentru că – spune El – nu m-am urcat încă la Tatăl, dar mergi la frații mei și spune-le: Mă urc la Tatăl meu și Tatăl vostru, la Dumnezeul meu și Dumnezeul vostru» (In 20,17). Înălțarea nu este atât o deplasare fizică de pe pământ (de jos) în cer (în sus), cât o schimbare de condiție.
Isus trece de la condiţia umană la cea dumnezeiască și cu trupul său, care a devenit nepieritor, pentru că era impregnat în totalitate de gloria divină. Din momentul învierii, Isus a intrat în Împărăţia lui Dumnezeu și nu mai este supus legii umane naturale. Poate să apară și să dispară, să se facă cunoscut sau să treacă neobservat; corpul său istoric este transfigurat pentru că a trecut de la condiția de om la condiția caracteristică lui Dumnezeu. Prin urmare, plecarea sa de pământ și înălțarea sa definitivă la cer marchează doar sfârșitul oficial al aparițiilor sale în faţa apostolilor. Va reveni, însă, pentru a judeca lumea la sfârșitul timpurilor (Fap 1,11).
Rămâne oricum dificil pentru noi să exprimăm cu limbajul uman o realitate care nu aparține acestei lumi. Suntem constrânși să bâlbâim când vorbim de lucruri care scapă experienței noastre empirice, riscăm deci să fim nesiguri și să facem afirmaţii cu caracter aproximativ. Luca este constrâns, ca și noi, să folosească un limbaj ce se foloseşte de ajutorul imaginilor. Cele două fragmente pe care le citim astăzi, vorbesc despre Isus care «s-a îndepărtat de ei şi a fost ridicat la cer» (Lc 24,51) și care «a fost înălţat şi un nor l-a ascuns din ochii lor» (Fap 1,9). Din punct de vedere uman nu se poate descrie Înălțarea, dar putem să ne-o imaginăm ca o trecere de la pământ la cer, ca o urcare din lumea noastră pământească la cea dumnezeiască. În realitate, însă, din punct de vedere al misterului dumnezeiesc, lucrurile stau altfel, așa cum spuneam.
Solemnitatea de astăzi, deşi pare să fie prezentată sub forma unei simple povestiri, conține câteva învățături practice pentru noi, cei ce-L urmăm pe Isus. Străbătând în mod simbolic toate sferele universului (pământul, iadul și cerul), el a devenit Domnul universal al creației. Mântuirea sa a intrat în inima creaturilor. Odată cu întoarcerea sa la Tatăl, Isus a primit «toată puterea în cer și pe pământ» (Mt 28,18), o putere suverană mântuitoare pentru binele tuturor oamenilor, o putere transmisă Bisericii, trimisă să continue misiunea sa în lume. Toți oamenii îi aparțin de-acum lui, nimeni nu-i mai este necunoscut și nimeni nu se mai poate simți exclus de la mântuire. Noi, cei botezați, am înviat cu El și suntem cu El glorificați (Rom 8,30). El, cel dintâi născut la viaţă dintre cei morți, a mers să ne pregătească un loc. Acesta este scopul vieții noastre, spre care trebuie să ne orientăm. Pe drumul nostru anevoios de pe pământ ne ajută continua mijlocire a lui Isus devenit marele preot în sanctuarul cerului. Puterea sa mântuitoare ne oferă garanție și încurajare.
