Fidelitatea
Îmi propun ca în paginile următoare să aprofundez tema fidelităţii, dar înainte de aceasta consider că este necesar să clarific ceea ce indică acest termen. Noi îl folosim astăzi cu o anumită reţinere, ca şi cum ar fi ceva demodat. Aşa cum s-a întâmplat şi cu alţi termeni din sfera valorilor morale, şi acesta şi-a pierdut din semnificaţia sa, mulţi considerând că este prea „pompos”, prea „patetic” sau prea „simplu”. Cauzele care au contribuit la deformarea valenţei acestui termen sunt diferite: nuanţa poetică, retorica discursurilor oficiale, nesinceritatea oamenilor politici şi a jurnaliştilor. Ştim cu toţii că de-a lungul istoriei, mai ales în perioadele dificile, deseori li s-a cerut oamenilor o adeziune totală, o disponibilitate de a face sacrificii, lucru pe care nicio autoritate umană nu ar trebui să îl pretindă, ma ales că în vreme ce sărmanii supuşi executau acele ordine, cei care îi conduceau săvârşeau orori îngrozitoare, trădându-le încrederea.
Cu toate acestea, trebuie să constatăm că viaţa noastră este fondată pe fidelitate. De aceea vă rog să reflectăm cu atenţie asupra a ceea ce voi expune în următoarele rânduri.
Înainte de toate vreau să subliniez că acest termen este folosit pentru a indica două moduri de comportament. Primul indică o atitudine psihologică. Această atitudine este caracterizată de procese psihologice îndelungate, dar sunt compensate de o profunzime interioară. Sentimentele sunt foarte intense. Ele nu apar şi dispar imediat, ci persistă şi crează o stare de suflet de lungă durată. Deciziile au nevoie de timp pentru a fi puse în practică, dar apoi sunt canalizate în interiorul persoanei spre o direcţie bine stabilită şi se reflectă în acţiunile concrete. Când un om cu un asemenea temperament nativ va avea o simpatie specială pentru cineva, sau va simţi că trebuie să-i susţină cauza, se va crea o legătură puternică care va rezista mai multor dificultăţi ce pot apărea de-a lungul timpului. Aceste calităţi sunt frumoase, dar pot apărea şi unele defecte: pericolul rigidităţii, al ideilor preconcepute sau al nedreptăţii. În concluzie, putem afirma că este vorba despre o chestiune de atitudini naturale, pe care nu toţi le au în mod nativ şi care, din punct de vedere etic, nu pot fi pretinse de la alţii.
Alte persoane sunt structurate în mod diferit, dar şi ele îşi propun să se angajeze să trăiască în fidelitate. Acum vom analiza cel de-al doilea mod de comportament ce indică fidelitatea. Este vorba despre fidelitatea care nu este susţinută de o structură psihologică specială, ci trebuie să fie construită pe o bază ce poate fi găsită în orice persoană. Într-adevăr, în interiorul fiecărui om există capacitatea de a distinge între adevăr şi fals, între dreptate şi nedreptate, între onoare şi minciună. Fiecare om are libertatea de a decide şi poate avea statornicia de a continua în alegerea făcută în privinţa urmării altei persoane şi a idealului pe care şi l-a propus. El poate să-şi reînnoiască şi să reconfirme propria decizie ori de câte ori simte că se clatină.
Care este semnificaţia acestei virtuţi? Ea poate fi descrisă ca o putere ce învinge timpul, adică lucrurile trecătoare, dar nu cu duritatea şi rigiditatea unei pietre, ci într-o formă vie, care creşte şi crează. Să încercăm să ne facem o imagine despre aceasta. Un bărbat şi o femeie se întâlnesc, încep să nutrească unul faţă de celălalt sentimente de iubire şi se unesc în căsătorie. Ceea ce la început i-a făcut să se apropie unul de celălalt au fost sentimentele de simpatie, acordul cu privire la modul de a se raporta la ceilalţi din jurul lor şi la natură, aceleaşi preferinţe, etc.
Aceste sentimente par să dureze o viaţă întreagă. Dar ele se atenuează în curând: apar diferenţe de opinii inevitabile, deoarece persoanele sunt diferite. Aşa se ajunge la momentul în care trebuie demonstrată adevărata fidelitate, ce constă în faptul că fiecare dintre cei doi trebuie să fie conştient că celălalt are încredere în el. El mi se încredinţează mie. Noi suntem legaţi de un angajament ce priveşte întreaga noastră viaţă. Ceea ce susţine acest legământ trebuie să fie tot ceea ce este mai bun în noi, centrul umanităţii noastre, întreaga noastră persoană şi capacitatea sa de a oferi garanţie. Acum este momentul când apar obstacolele.
Trebuie să trăim ţinând cont de celălalt oferindu-ne disponibilitatea; nu pentru a-l poseda şi a-l domina, ci pentru a păstra viaţa fondată pe legământ şi pentru a o face rodnică. Să fim responsabili pentru celălalt, nu impunându-i cum trebuie să se comporte, ci oferindu-i posibilitatea de a oferi ceea ce este mai bun în interiorul său; să-l ajutăm să devină ceea ce trebuie să devină în conformitate cu propria sa misiune şi să-l ajutăm mereu cu disponibilitate.
Cred că este necesar să subliniem şi un alt aspect. Când două persoane se unesc, fiecare vine cu un anumit caracter. „A trăi” înseamnă că o persoană creşte, şi, prin urmare, se schimbă. Anumite trăsături apar atunci când suntem copii, altele când suntem adulţi, altele la bătrâneţe. Se poate întâmpla ca într-o zi unul dintre cei doi, extenuat, să-i spună celuilalt: „Nu te mai cunosc! Tu nu erai aşa când m-am îndrăgostit de tine!”. Poate că cel care vorbeşte aşa se simte părăsit şi minţit, ca şi cum cealaltă persoană s-ar fi schimbat în totalitate, dar în realitate nu este vorba decât despre o evoluţie care a scos la iveală noile sale aspecte. Şi în acest caz fidelitatea trebuie să-şi spună cuvântul demonstrând prin perseverenţă că se pot depăşi dificultăţile produse de schimbările comportamentale. Acest lucru poate fi uneori dificil, iar în unele cazuri chiar foarte dificil. Dar în măsura în care fidelitatea este practicată, ea creşte în profunzime şi creează ceea ce este într-adevăr o căsătorie.
Fidelitate înseamnă a rămâne fermi într-o responsabilitate, în pofida unor pericole sau a unor pierderi. De exemplu, o persoană şi-a asumat anumite obligaţii. Ea a reflectat asupra chestiunii respective, a considerat că este bună, iar o altă persoană contează pe ea. Între timp, însă, circumstanţele s-au schimbat şi se prevăd dezavantaje. În acest caz, fidelitate înseamnă să fii de cuvânt, să-ţi asumi pierderea, o pierdere care dacă s-ar fi întâmplat celeilalte ar fi fost asumată de ea. Un alt exemplu: o persoană are un ideal şi se implică cu toată fiinţa sa pentru a-l atinge. Evident, aşa cum este şi normal, apar diferite dificultăţi. În acest caz, fidelitate înseamnă să fii ferm şi să lupţi pentru idealul tău. Deasemenea, se poate vorbi despre anumite riscuri ce ţin de o profesie anume. De exemplu, un medic simte că munca sa este extenuantă şi poate să îi afecteze sănătatea, sau un asistent social are îndatoriri obositoare ce îi ocupă tot timpul, pe când alţii se distrează. În aceste cazuri, fidelitatea spune: nu ceda!
Ce este mai exact ceea ce se cheamă „convingere”? În primul rând cunoaştere: un anumit lucru este aşa cum s-a stabilit dintotdeauna; el nu mai are nevoie de o recunoaştere ulterioară. Dar atunci când este vorba despre oameni, nu sunt îndeajuns simplele concepte intelectuale, iar o anumită luare de poziţie trebuie să fie susţinută de ceva pe care se bazează. Acest ceva este tocmai fidelitatea, şi anume o putere cu care se susţine cu statornicie ceea ce s-a afirmat anterior, iar simplele „motivaţii” nu sunt îndeajuns.
Fidelitatea depăşeşte schimbările, dezavantajele şi pericolele. Acest lucru este posibil nu datorită unei puteri de rezistenţă ce provine din temperament, chiar dacă există unele cazuri în acest sens, iar cei în cauză se pot considera norocoşi. Fidelitatea este ceva mai mult, adică fermitatea care reiese din faptul că persoana şi-a asumat ceva în propria responsabilitate şi garantează pentru aceasta. Într-o asemenea persoană se poate avea încredere. Se simte că în el este ceva ce se află dincolo de teamă şi slăbiciune, şi că din acel ceva atitudinea sa se nutreşte şi se reînnoieşte în permanenţă.
Nu trebuie să uităm un alt mod de fidelitate: cea faţă de Dumnezeu. Ce se întâmplă atunci când un om se decide să îmbrăţişeze credinţa printr-o decizie matură? În primul rând este influenţat de ceea ce a învăţat şi asimilat de la părinţi, de atmosfera din casa sa, de profesori, de viaţa comunităţii, Bisericii locale, etc. Este posibil ca el să fi trăit anumite experienţe religioase. Să presupunem că a simţit în timpul rugăciunii profunde o realitate sacră care îl copleşea. Sau că a experimentat în anumite ocazii puterea Providenţei. Poate că răspunsurile religiei creştine la întrebările existenţiale l-au convins; a observat că, urmând indicaţiile sale, el devenea mai bun, mai sigur şi mai bogat în interior. Bazându-se pe aceste experienţe, el s-a decis şi i-a oferit lui Dumnezeu credinţa sa. Această primă formă de religiozitate este frumoasă, generoasă şi plină de semnificaţii. Dar cu timpul aceste sentimente pot să se altereze, sau chiar să dispară cu totul.
De exemplu, poate să dispară senzaţia apropierii lui Dumnezeu, ca şi cum s-ar crea un gol religios în jurul său. Poate să constate cât de fragilă este umanitatea sa şi să nu mai aibă încredere în forţele sale. Pot să apară anumite evenimente ce nu i se mai par „providenţiale”. Contextul social în care trăieşte şi ideile timpului său pot să-l influenţeze şi să considere că credinţa sa este ceva depăşit. În aceste situaţii credinţa îşi pierde sprijinul pe care îl avea în sentimente, în persoanele din jurul său, în evenimentele ce l-au înfluenţat, iar învăţăturile Revelaţiei, atât de luminoase la început, îşi pierd strălucirea. Astfel, poate apărea dubiul că poate s-a înşelat, că a căzut pradă unui fals idealism. I se va părea că a fost un naiv atunci când a decis să creadă. În asemenea momente este probată fidelitatea. Ea spune: eu nu cedez! Când m-am decis să îmbrăţişez credinţa, ceea ce m-a determinat atunci nu a fost o simplă trăire sentimentală sau atracţia unei frumoase teorii, ci a fost o alegere din profunzimea interiorului meu, o alegere personală şi serioasă. În germană verbul „a crede” („glauben”) este aproape identic cu „a vota” („geloben”), prin urmare se poate spune că a crede înseamnă a vota fidelitatea. Dumnezeu contează pe „votul” meu; El rămâne mereu fidel în acest sens.
Astfel, credinţa dobândeşte o nouă semnificaţie: este acea acţiune prin care omul depăşeşte timpul îndepărtării şi al tăcerii lui Dumnezeu. Atunci când El îşi face simţită apropierea, când cuvântul său este ceva viu, nu este dificil să credem în realitatea sa; în acele momente se crede într-o atmosferă plină de bucurie. Dar când El se ascunde, nu se simte, cuvântul său sfânt nu-mi vorbeşte, atunci este dificil. În acele momente adevărata credinţă trebuie să învingă.
Fidelitatea este ceva ce supravieţuieşte trecerii timpului. Are în ea ceva din veşnicie. Dacă tot vorbim despre veşnicie, poate ne întrebăm cum vede Dumnezeu toate aceste lucruri. Ce importanţă are „fidelitatea” pentru Dumnezeu? Această întrebare ne face să reflectăm în mod profund şi să medităm în inimile noastre.
Atunci când Dumnezeu a creat lumea, a creat-o într-adevăr imensă. Cunoştinţele ştiinţifice din ultimele decenii ne-au informat despre mărimea ameţitoare a lumii. Ea nu poate fi cuprinsă de capacitatea noastră de gândire, dar în faţa lui Dumnezeu este mică, fiindcă doar El este absolutul. Termenul „este” nu poate fi folosit pentru Dumnezeu aşa cum este folosit pentru lume. Nu se poate spune: Dumnezeu şi lumea „sunt”. El „este” şi atât, autosuficient şi atotputernic; lumea este pentru El, în faţa Lui, orientată spre El. Atunci când El a creat lumea, nu a făcut-o în joacă, ci într-un mod serios, divin. Dumnezeu a oferit lumii onoarea de a fi creată de El. A dat lumii fidelitatea sa, atunci când a spus că era „bună”. Spune acest lucru de şase ori în Cartea Genezei, iar la sfârşit, pentru a şaptea oară, afirmă: „Şi Dumnezeu a privit toate cele pe care le făcuse şi, iată, erau foarte bune” (Gen 1,31). Astfel, Dumnezeu a încheiat un pact de fidelitate cu lumea.
Într-un mit indian se vorbeşte despre modul în care zeul Shiva a plăsmuit lumea într-un moment de euforie creatoare, dar apoi s-a plictisit, a rupt-o în bucăţi şi a creat o altă lume, dar din nou s-a plictisit şi a distrus-o, acelaşi lucru continuând iar şi iar într-o ciclicitate continuă. Aceasta este caracteristica unui zeu ce nu este fidel propriei sale creaţii. El nu-şi termină niciodată opera sa, motivându-şi atitudinea prin faptul că toate creaturile sunt pieritoare. Prin urmare, după o vreme i se pare că lumea nu-l merită şi se debarasează de ea. Cât de îngrozitor ar putea fi să te afli la discreţia unui asemenea zeu! Pentru noi, creştinii, nu este aşa: Cel care ni s-a revelat îşi susţine opera sa. Fiecare moment al existenţei întregii lumi consistă şi subzistă în virtutea fidelităţii sale.
Aceasta este, dacă o putem numi aşa, acea „probă” a fidelităţii lui Dumnezeu faţă de lume şi de lucrurile create, o fidelitate ce nu va fi niciodată schimbată. La aceasta se adaugă o altă „probă”, ce nu ar fi trebuit niciodată să existe. Ea nu a apărut din natura creaţiei lui Dumnezeu, ci din istoria umanităţii, din libertatea omului, din folosirea abuzivă a acestei libertăţi, din răzvrătirea sa, şi este continuată permanent atunci când omul se revoltă. Fidelitatea faţă de Dumnezeu este un concept fundamental pentru Revelaţie.
Sfânta Scriptură ne prezintă modul în care Dumnezu, în planul Său de mântuire a oamenilor, a ales un popor. El a stabilit cu acest popor o alianţă care se fondează pe fidelitatea Sa veşnică, în pofida infidelităţii oamenilor, o fidelitate care a stat la baza istoriei Vechiului Testament. Putem afirma că fidelitatea lui Dumnezeu a făcut ceea ce nu se poate concepe dintr-o perspectivă pur umană: a luat asupra Sa responsabilitatea pentru păcatele oamenilor, a intrat prin Întrupare în istoria oamenilor şi a ispăşit în cadrul ei planul mântuitor.
Toată viaţa lui Isus este un exemplu de fidelitate perfectă. Drept dovadă în acest sens este modul în care El activează într-o Palestină obtuză şi ostilă, fiindcă ştie că are o misiune de îndeplinit, o misiune ce are la bază alianţa de pe muntele Sinai, deşi ştia că lumea păgână îl va întâmpina cu ostilitate. Perseverează în misiunea sa până la moarte, şi ce fel de moarte!
Fidelitatea este un dar oferit lumii de Dumnezeu. Noi putem fi fideli pentru că El este fidel, pentru că El ne-a destinat, pe noi oamenii creaţi după chipul său, la fidelitate.
( Romano Guardini, Virtù)