Păstraţi în inima lui Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt
În acel timp, cei unsprezece discipoli au mers în Galileea, pe muntele hotărât lor de Isus. Cum l-au văzut, s-au prosternat în faţa lui, dar unii se îndoiau. Apropiindu-se, Isus le-a vorbit: „Mi-a fost dată toată puterea în cer şi pe pământ. Aşadar, mergând, faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să ţină toate câte v-am poruncit. Şi iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii” (Mt 28,16-20).
________________________________________________
Este dificil să se vorbească despre Dumnezeu deoarece pentru noi rămâne un mister. Isus, atunci când vorbeşte despre aceasta, îl cheamă cu numele de Tată, pentru a ne face să înţelegem că natura sa este iubirea, slujirea sa este de a dărui viaţa. Îl numeşte Domn, pentru a-i indica suveranitatea asupra lumii şi asupra istoriei, ca fiind creator şi stăpân al lumii. În faţa lui suntem creaturi mici, dependenţi în mod total de grija sa iubitoare. Acestea sunt expresii şi comparaţii omeneşti care ne oferă o palidă idee a ceea ce Dumnezeu este cu adevărat. Rămâne «misterul», cuvânt ce derivă din limba greacă şi care are la bază termenul «muein» ceea ce înseamnă «a face tăcere». În faţa lui Dumnezeu cuvântul nostru tace, pentru că nu este capabil să-l numească şi să-l conţină pe deplin. Dacă cineva ar pretinde să spună acest lucru, ar exploda sau ar deveni ridicol. Lumea în care Dumnezeu locuieşte este total diferită de a noastră; noi suntem ca nişte orbi născuţi, care nu reuşesc să-şi imagineze sau să descrie chiar lumea în care sunt cufundaţi; suntem precum surzii care nu ştiu să se bucure de armonia unui concert pentru că le lipseşte capacitatea de a auzi. Este complet inutil să descrii celor orbi culorile pe care nu le văd şi surzilor sunetele pe care nu le aud.
Isus, pentru a ne revela misterul lui Dumnezeu în care el trăia, avea doar câteva concepte umane sărace şi pe acelea le-a folosit. Nu a folosit niciodată termenul «Treime», deoarece era prea abstract pentru ascultătorii săi care erau obişnuiţi cu limbajul concret de fiecare zi. Ar fi înţeles că Dumnezeu era un număr de socotit până la trei, o cifră care multiplica natura sa, iar aceasta contrazicea credinţa lor într-un singur Dumnezeu. De fapt, cea a lui Dumnezeu este o matematică nouă în care numărul trei este egal cu unu, deoarece nu arată o diviziune ci doar bogata şi variata unitate. Formula cea mai completo folosită de Isus şi de Paul este cea concretă de «Dumnezeu Tată, Fiu şi Duh Sfânt». Un singur Dumnezeu în trei persoane, o familie în care Tatăl generează un Fiu şi amândoi se iubesc cu o iubire care îi uneşte aşa de tare încât devin o a treia persoană, Duhul Sfânt.
Treimea a devenit o formulă de credinţă cu care noi începem şi încheiem orice rugăciune a noastră şi o exprimăm prin semnul crucii pe care îl facem deseori. Este o profesiune care rezumă întreaga revelaţie evanghelică despre Dumnezeu. Isus înviat o foloseşte în evanghelia de azi la încheierea apariţiilor sale ca un rezumat al întregii sale învăţături: «Faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh». El nu ne-a revelat acest mister pentru a pune în dificultate modul nostru de a înţelege, ci pentru a ne face să înţelegem ceea ce Dumnezeu este pentru noi. Nu este un Dumnezeu solitar şi îndepărtat, ci un Dumnezeu apropiat, un Tată care ni-l oferă pe Fiul trimiţându-l în lume ca să moară pentru noi şi să învie a treia zi, iar cu Fiul ni-l trimite pe Duhul său pentru a ne comunica însăşi viaţa sa divină. Fiul şi Duhul sunt precum cele două mâini pe care Dumnezeu le întinde spre noi pentru o îmbrăţişare iubitoare fără limite. Sf. Paul descrie această îmbrăţişare divină în salutul adresat creştinilor din Corint, acelaşi salut pre care-l folosim şi noi la începutul Sf. Liturghii: «Harul Domnului nostru Isus Cristos şi dragostea lui Dumnezeu (Tatăl) şi împărtăşirea Duhului Sfânt să fie cu voi toţi!» (2Cor 13,13). În acelaşi timp, unicitatea Dumnezeului nostru este exprimată de acelaşi apostol astfel: «Un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este peste toate, prin toţi şi în toţi» (Ef 4,6).
Evanghelia de azi ne conduce în Galileea, pe un munte unde Isus le-a dat întâlnire apostolilor săi. Acel munte recheamă în minte, în mod spontan, Muntele Fericirilor, acolo unde Isus a revelat centrul învăţăturii sale, şi Muntele Tabor, acolo unde Isus a manifestat splendoarea sa de Fiu al lui Dumnezeu, anticipând astfel slava învierii sale. În apariţia descrisă astăzi, care cu certitudine nu a fost singura în Galileea (Mc 16,7), se pare că el ar vrea să recheme învăţătura pe care le-o împărtăşise în propria ţară, ca într-o panoramică văzută de sus. După Paşte, prin readucerea înapoi a discipolilor în ţara lor, era ca un fel de revizuire a experienţei făcute acolo împreună cu Isus timp de aproape trei ani. Pentru ei era importantă consolidarea şi clarificarea acelei experienţe înainte de misiunea finală în lume. Aici Isus trasează o linie clară de continuitate între învăţătura sa şi cea a apostolilor trimişi după el. Întâlnirea are toată solemnitatea şi autoritatea unui mandat divin: « Mi-a fost dată toată puterea în cer şi pe pământ, mergeţi aşadar».
Discipolii sunt fascinaţi, ca şi pe Tabor, şi reacţionează prosternându-se dinaintea cu faţa la pământ (Mt 17,6). Însă, în acelaşi timp, în unii dintre ei se arată dubiul. Cunoscuseră şi urmaseră pe acele drumuri un om Isus foarte diferit, îl văzuseră murind, iar acum îl regăsesc înviat şi transfigurat de mărirea divină. Era spontan să se întrebe dacă era într-adevăr el, cel care era odată. Apostolii erau oameni la fel ca noi şi, asemenea nouă, păstrau mereu un colţişor din care îşi scotea capul uneori dubiul, chiar în plinătatea credinţei. Este atât de uman!
Discursul lui Isus are trei părţi: la început este descrisă puterea sa divină asupra întregii lumi, cer şi pământ; urmează apoi misiunea cel unsprezece; în sfârşit, este exprimată garanţia prezenţei şi asistenţei continue a lui Isus în biserica din toate timpurile. Sarcina încredinţată bisericii este formulată prin patru verbe: mergeţi, faceţi discipoli, botezaţi, învăţaţi. Totul derivă din puterea pe care Fiul a primit-o de la Tatăl în momentul învierii. În seara Paştelui, în cenacol, Isus spusese: «Aşa cum m-a trimis Tatăl, aşa vă trimit şi eu pe voi» (In 20,21). Totul vine de la Tatăl şi trece prin Fiul şi Duhul Sfânt. Misiunea are de acum lumea drept frontiere, nu se mai limitează doar la Galileea, aşa cum era odată (Mt 10,5). De acum ei trebuie să edifice comunitatea făcând discipoli din toate popoarele. Această agregare universală are loc prin botez, care este uşa de intrare prin care toţi trebuie să treacă. Este un botez dăruit «în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt», o formulă folosită în vechea biserică din Palestina şi din Siria, aşa cum ne atestă «Didachè», un manual liturgic răspândit deja în timpul apostolic, prin anul 90, care spune: «Botezaţi astfel: în numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt» (Did 7,3). «A boteza în numele» indică apartenenţa: cei care cred aparţin de acum lui Dumnezeu, sunt proprietatea sa geloasă. Însă formula indică şi comuniunea intimă în care intră cel botezat: el este membru al familiei lui Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. În botezul creştin se întâmplă ceea ce a avut loc la Iordan (Mt 3,16s). Şi acolo cele trei persoane divine erau unite şi prezente. La fel şi cel credincios devine templul Preasfintei Treimi, casă a Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt. De aceea, la încheierea discursului său, Isus garantează prezenţa sa în biserică şi în fiecare dintre noi pentru totdeauna. Dat fiind apoi faptul că cele trei persoane divine sunt nedespărţite, împreună cu Isus este prezent Tatăl şi Duhul Sfânt. Este certitudinea cea mai consolantă pe care sărbătoarea de azi ne-o dăruieşte.
