DUMINICA PAŞTELUI

În prima zi a săptămânii, dis-de-dimineață, pe când mai era întuneric, Maria Magdalena a venit la mormânt și a văzut că piatra fusese luată de la mormânt. Atunci, a alergat și a venit la Simon Petru și la celălalt discipol, pe care îl iubea Isus, și le-a spus: „L-au luat pe Domnul din mormânt și nu știm unde l-au pus”. A ieșit atunci Petru și celălalt discipol și au venit la mormânt. Alergau amândoi împreună, dar celălalt discipol a alergat mai repede decât Petru și a ajuns primul la mormânt. Aplecându-se, a văzut giulgiurile așezate, dar nu a intrat. Atunci a venit și Simon Petru, care îl urma, și a intrat în mormânt. El a văzut giulgiurile așezate, dar ștergarul, care fusese pe capul lui, nu era așezat împreună cu giulgiurile, ci împăturit aparte, într-un loc. Atunci a intrat și celălalt discipol care sosise primul la mormânt. A văzut și a crezut; pentru că încă nu știau Scriptura: că el trebuia să învie din morți. (In 20,1-9)

             ———————————

Celebrăm Paştele, centrul credinţei noastre. Textul liturgic din Evanghelia după Ioan ne duce înapoi în faţa mormântului gol. Cuvântul „Paşte” înseamnă trecere, tranziţie.

Apostolii se află în faţa emigmei mormântului gol, iar ei, chiar dacă în mod inconştient, intră în această dinamică de trecere, de transformare, aceea la care îi chemase Isus: să-l urmeze. Repetăm: Paştele este o tranziţie, este o trecere „dincolo de”. Dar dincolo de ce? Suntem în faţa celui mai mare obstacol: moartea. În general, există mentalitatea că acest moment reprezintă momentul final, încheierea cursei. Dar nu este aşa: linia finală a devenit un punct de plecare.

De ce celebrăm Paştele? Pentru a primi vestea că Isus a învins moartea? Nu numai. Dacă vestea ar fi doar că Isus a înviat, ar fi o informaţie istorică ca atâtea altele. Vestea este mult mai mare: Isus poate fi urmat dincolo de acel obstacol. Fiecare om poate să intre în această viaţă diferită, fiecare este capabil să meargă dincolo de acest „nimic”. Dacă cineva trăieşte în Cristos, fiecare mormânt îi va deveni o poartă spre Tatăl.

Petru şi Ioan, intrând în mormânt, văd giulgiurile folosite pentru înmormântarea lui Isus. Aceste giulgiuri aparţin fazei antecedente. Nu le-a luat cu el pentru că nu-i mai folosesc la nimic. Va purta stigmate, dar nu giulgiuri.

A trece prin Paşte înseamnă să laşi ceva în spate, să renunţi la hainele morţii, la comportamentele specifice celui care trăieşte doar pentru o existenţă ce naufragiază în mormânt. Din momentul unei astfel de dimineţi, pe care trebuie să o experimentăm şi noi, se poate începe renunţarea la acele giulgiuri şi folosirea unor noi haine, unor noi comportamente.

Nu din întâmplare primul sacrament, Botezul, este marcat de primirea unei haine noi, o haină albă. Începe, astfel, săptămâna „in albis”, şi chiar şi astăzi adulţii care sunt botezaţi în cadrul Vigiliei Pascale trebuie – dacă se respectă indicaţiile liturgice – să îmbrace haina albă la liturghiile din timpul săptămânii, până la duminica succesivă. Această duminică succesivă are numele de „Duminica in albis depositis”, adică se repetă anticul gest de depunere a hainei baptismale pe mormântul unui martir pentru a-i cere mijlocirea şi credinţa în noua viaţă începută cu Botezul.

Să observăm cu atenţie: Isus nu a ieşit din mormânt pentru a se întoarce la o viaţă biologică oarecare; El a ieşit pentru a merge la Tatăl. De ce trebuie să repetăm acest lucru? Pentru că în faţa mormântului ajungem la o răscruce: să mergem către Tatăl sau să căutăm să ne întoarcem înapoi? De aceea se cerea harul credinţei prin mijlocirea martirilor: ei, cunoscând viaţa lui Isus, au putut să-l urmeze până la moarte, fiindcă moartea nu este un final absolut. Fiecare act de iubire necesită credinţa că se poate merge dincolo de moarte. Cine îl urmează pe Cristos până la răscrucea din faţa mormântului sărbătoreşte Paştele, merge la Tatăl.

                                                                                                                                                          (Comentariu realizat de Fabio Rosizini)