Mergând spre Paşti
În acel timp, Duhul l-a dus pe Isus în pustiu. Iar în pustiu a stat timp de patruzeci de zile, fiind ispitit de Satana. Acolo era împreună cu fiarele, iar îngerii îl slujeau. După ce Ioan a fost închis, Isus a venit în Galileea, predicând evanghelia lui Dumnezeu şi spunând: «S-a împlinit timpul şi împărăţia lui Dumnezeu este aproape! Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie» (Mc 1,12-15).
__________________________
Am intrat în Postul Mare prin ritualul auster al cenuşii, care subliniază caracterul penitenţial al acestui timp de pregătire pentru Paşti. Trebuie să spunem imediat că această caracteristică penitențială nu e singura şi nici cea mai importantă a Postului Mare. Durata de patruzeci de zile este socotită făcând legătura cu timpul petrecut de Isus în pustiu, înainte de a începe viaţa sa publică. Postul şi tăcerea, practicate de Isus în acele zile îndelungate din pustiu, a fost sursa de inspiraţie pentru biserică, de a face din acest timp o perioadă dedicată ascultării mai atente a cuvântului lui Dumnezeu, a unei rugăciuni mai intense şi a unui post moderat, cu scopul de a favoriza o întâlnire mai intimă cu Domnul. Astfel a fost creat şi ales Postul Mare ca o perioadă de pocăinţă pentru păcătoşii publici care, în joia sfântă, erau spovediţi de către episcop şi reconciliaţi cu Dumnezeu şi cu Biserica. Însă, chiar de la început, Postul Mare a fost caracterizat ca şi un timp de pregătire al catehumenilor pentru Botez, administrat în noaptea de Paşti. În aceste situaţii, acest timp lua un caracter de aşteptare bucuroasă, deoarece învierea lui Cristos era garanţia darului vieţii divine, precum şi învierea personală a celor botezaţi. O dată cu dispariţia catecumenatului pentru adulţi, a dispărut timp de multe secole şi acest aspect sacramental; a fost recuperat abia cu Conciliul Vatican II. Ne revine nouă datoria de a trăi amintirea botezului prin angajamentele pe care el le comportă.
Această primă duminică este dedicată în fiecare an amintirii celor patruzeci de zile petrecute de Isus în pustiu, acolo unde a fost ispitit de diavol şi de unde a ieşit pe deplin victorios. După acea confruntare cu diavolul a început, de fapt, drumul de moarte şi de înviere a lui Cristos spre Paşti. Drept urmare, de aici începe drumul nostru creştin al Postului Mare prin urmarea Domnului nostru. Dar de ce, imediat după botez, Isus «a fost aruncat de Duhul lui Dumnezeu în pustiu» (acesta este înţelesul verbului grec: ekballein)? Era necesar, încă de la început, ca el să facă alegeri de viaţă într-un mod clar şi irevocabil, în afara oricărei condiţionări omeneşti. Fiind în dialog “a tu per tu” cu Tatăl, şi-a putut orienta, ca om, cu mai multă siguranţă, drumul său de mântuitor al lumii.
Prima lectură îl pune pe Isus alături de figura lui Noe. Acest ultim patriarh al erei de dinaintea potopului, recheamă prin contrast figura lui Adam, deoarece Dumnezeu îl cheamă să repună în mişcare istoria lumii nimicită de păcat. El salvează lumea, ieşită din mâinile lui Dumnezeu (oamenii, animalele, pământul), prin ascultarea sa, după ce Adam a distrus-o prin neascultarea lui. După cele patruzeci de zile de potop, care a spălat lumea (Gen 7,4), Dumnezeu a încheiat cu el o alianţă (prima din istorie), care garanta pentru totdeauna mântuirea creaţiei, voită şi iubită de Dumnezeu. Drept semn a acestei iubiri divine, care deja îşi întinde braţele pentru a proteja lumea, Dumnezeu a trasat un curcubeu peste pământ. Aceasta este o descriere de mare profunzime simbolică, care arată armonia restabilită între creator şi creaturile sale. Vechii rabini spuneau că Dumnezeu îşi atârnase arcul împreună cu săgeţile sale deasupra norilor şi, în ce ne priveşte, el s-a dezarmat: a înlocuit dreptatea cu iubirea. Noe este o figură profetică ce-l vesteşte pe Isus Cristos, de aceea rămâne îndărătul povestirii făcute de Marcu cu privire la ispitire, ca într-un filigran, prin ascultarea sa faţă de planul lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii. Dumnezeu stabileşte cu el o nouă alianţă pentru mântuirea lumii şi restabileşte armonia dintre cer şi pământ. De acum înainte, noul curcubeu va fi crucea.
Povestirea lui Marcu este extrem de sintetică, destul de concis. Nu ne povesteşte, aşa cum o fac Matei şi Luca, fiecare dintre ispitirile prin care a trecut Isus. Ne spune doar: «Duhul (coborât asupra lui la Botez) l-a aruncat cu putere în pustiu şi, în acest loc, a rămas patruzeci de zile, fiind ispitit de Satana». Pustiul este regiunea aridă care se extinde în partea occidentală a Iordanului şi a Mării Moarte, cea locuită timp de patruzeci de ani de evreii care fugeau din Egipt. Pustiul era locul în care Dumnezeu a educat poporul său timp de patruzeci de ani, înainte de a-l face să intre în Ţara Promisă. Cartea Deuteronomului amintea: «Recunoaşte în inima ta că, aşa cum un tată îşi educă propriul fiu, astfel te educă Domnul pe tine» (Dt 8,5). Aici, Dumnezeu dăduse Legea sa pentru a arăta poporului său drumul cel drept spre mântuire. Pustiul era considerat, însă, şi locul ocupat de diavoli, care acolo stăpâneau. Locul era potrivit naturii lor (a diavolilor) aride şi incandescente/înroşite. În ziua lui kippur, a ţapului ispăşitor, acesta era încărcat cu păcatele întregului popor, trimis în pustiu, ca şi când le-ar trimite proprietarului său legitim, Satanei, păcatele pe care acesta le-a semănat în inima credincioşilor. Aşa cum era locuinţa Satanei, era şi locul ispitirii şi a încercării, ceea ce li s-a întâmplat şi evreilor în timpul traversării lui. Încercarea şi ispitirile pe care Isus a vrut să le înfrunte în timpul celor patruzeci de zile, au fost modelate pe acelea ale evreilor în exod.
Marcu însă preferă să-l prezinte pe Isus, în povestirea sa, ca pe o figură contrapusă lui Adam, arătată de Sf. Paul în Scrisoarea către Romani: «După cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot la fel, prin ascultarea unuia singur, cei mulţi vor fi făcuţi drepţi» (5,19). Cele patruzeci de zile erau considerate drept timpul potrivit pentru maturizarea unei adevărate experienţe de Dumnezeu. Moise petrecuse pe Sinai patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi înainte de a primi Legea, semnul voinţei lui Dumnezeu (Ex 24,18; 34,28). Acel timp de singurătate i-a servit şi lui Isus ca om, pentru a înţelege care este voinţa lui Dumnezeu pentru el. Aici a învăţat s-o facă pe Mesia şi să se pună pe calea dreaptă a umilinţei şi a suferinţei, de care a încercat Satana în mod inutil să-l devieze prin propunerile sale contrare. Din acel moment, nimeni nu-i va mai putea schimba ideea, nici chiar Petru (Mc 8,33).
După victoria pe care Isus a avut-o împotriva Satanei, care îi propunea căi mai uşoare şi mai practice de succes, Marcu ne spune că «era împreună cu fiarele, iar îngerii îl slujeau». Această descriere ne sună la ureche în mod straniu şi misterios. În tradiţia ebraică, în realitate, este descrisă condiţia de paradis în care se afla primul om creat de Dumnezeu, pus de el în Eden. Pe această imagine de armonie restabilită a creaţiei se baza aşteptarea mesianică descrisă de unii profeţi, precum Isaia: «Atunci lupul va locui laolaltă cu mielul şi leopardul se va culca lângă căprioară; şi viţelul şi puiul de leu vor mânca împreună şi un copil îi va paşte. Juninca se va duce la păscut împreună cu ursoaica şi puii lor vor sălăşlui la un loc; iar leul ca şi boul vor mânca paie. Pruncul abia înţărcat se va juca lângă culcuşul viperei şi în vizuina şarpelui otrăvitor copilul abia înţărcat îşi va întinde mâna» (Is 11,6-8; 65,25; Os 2,20). Chiar şi slujirea îngerilor făcea parte din bagajul povestirilor care descriau condiţia lui Adam în paradis. Talmudul, un comentariu corpus de către rabinii evrei deja din timpul lui Isus, povesteşte cu multă siguranţă: «Primul om şedea la masă în grădina Edenului şi îngerii care slujeau îi frigeau carnea şi îl serveau cu vin» (Sinedriu 59b). primii creştini de origine iudaică cunoşteau bine aceste tradiţii şi înţelegeau foarte uşor că Isus, prin aderarea sa la planul mântuitor al lui Dumnezeu, restabilea armonia între creaţie, om şi Dumnezeu, un nou raport precum acela al noii familii a lui Dumnezeu, în pace cu toţii. El, prin alegerile sale, a recuperat paradisul pe care Adam îl pierduse. Origine crede în Isus, omul cel nou, trebuie să descopere în rugăciune şi în ascultarea Cuvântului, această armonie interioară care îl face să fie în pace cu creaţia. Sf. Francisc, care l-a îmblânzit pe lupul din Gubbio, ne stă drept exemplu. Dumnezeu vrea ca noi să ne punem cu decizie şi angajare pe această cale de sfinţenie, care este şi calea adevăratei ecologii, tot mai mult înţeleasă astăzi ca misiune de salvare a creaţiei. Postul Mare este o bună ocazie de a redescoperi această misiune a noastră umană şi creştină.
