Atunci Isus a fost condus de Duhul în deșert ca să fie ispitit de diavol. După ce a postit patruzeci de zile și patruzeci de nopți, în cele din urmă i s-a făcut foame. Apropiindu-se, Ispititorul i-a zis: „Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, spune ca pietrele acestea să devină pâini”. Dar el i-a răspuns: „Este scris: Nu numai cu pâine va trăi omul, ci și cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”. Atunci diavolul l-a dus în cetatea sfântă, l-a așezat pe coama templului și i-a spus: „Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, aruncă-te jos, căci este scris: Le va porunci îngerilor săi cu privire la tine și te vor ține pe mâini ca nu cumva să-ți lovești piciorul de vreo piatră”. Isus i-a zis: „Mai este scris: Nu-l vei ispiti pe Domnul Dumnezeul tău”. Diavolul l-a dus apoi pe un munte înalt, i-a arătat toate împărățiile lumii și măreția lor și i-a spus: „îți voi da toate acestea, dacă vei cădea înaintea mea și mă vei adora”. Atunci Isus i-a spus: „Pleacă, Satană! Căci este scris: Pe Domnul Dumnezeul tău îl vei adora și numai lui îi vei sluji”. Atunci diavolul l-a lăsat. Și iată că veneau îngeri și îi slujeau.
(Mt 4,1-11)
—————————
Postul Mare este un drum spre libertate şi adevăr; drumul trece prin lupta descrisă în textul celor trei ispitiri ale lui Isus în Evanghelia după Matei, pregătit, în liturgie, de episodul căderii lui Adam şi Eva.
Una dintre capcanele ascunse în fiecare ispitire este ideea că fidelitatea faţă de Dumnezeu este incomparabilă cu fidelitatea faţă de noi înşine, adică a-L asculta pe Dumnezeu înseamnă să-ţi faci rău, să te umileşti, să te înjoseşti. Realitatea este exact contrariul: nesupunerile sunt calea tragică ale autodistrugerii.
Ispitirile lui Isus folosesc aceeaşi strategie folosită şi cu Eva: minciuna conform căreia bunăstarea propriei mele persoane este adevărata mea urgenţă. În prima ispitire Satana spune: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, spune ca pietrele acestea să devină pâini!”. Ca şi cum ar spune că adevăraţii fii ai lui Dumnezeu au dreptul să manipuleze realitatea, şi că pietrele nu pot să rămână pietre, ci trebuie să existe în funcţie de propria foame, prin urmare trebuie să fie pâini. Ideea din a doua ispitire, cea de pe acoperişul templului, este că adevăraţii fii ai lui Dumnezeu pot să pretindă ca Domnul să le îndeplinească propriile dorinţe. Orice lucru ar părea un plan bun, ar trebui să fie posibil, chiar şi un zbor de pe acoperiş… A treia ispitire se referă la posesiune, la puterea şi strălucirea lumii: se merită să se ajungă la un compromis cu răul pentru a se folosi de putere şi de posesiune, poate pentru un scop bun. Aceste ispitiri sunt destinate poftelor, proiectelor şi folosirii titlurilor măreţe. Pare că cineva se poate „realiza” aşa, dar acţionând astfel se devine doar sclavii poftelor, ideilor şi bunurilor. Toate aceste sunt în stare latentă în propunerea făcută Evei de a se arunca în tentativa grotească de a deveni „asemenea lui Dumnezeu”. Această ispitire este o fugă de realitate, reprezintă un proces elaborat şi disperat de alienare a noastră. Într-adevăr, ceea ce trebuie subliniat este faptul că Eva, la urma urmei, încearcă să fie diferită de ceea ce este, şi intră într-o minciună. Încercarea Evei de a fi ceva „mai mult” duce în final la ruşine, la pierderea relaţiei fericite cu sine însăşi, la pierderea propriei sale identităţi. Eva se ruşinează că este Eva – ce lucru curios!
În timpul Postului Mare, Biserica ne cere să facem rugăciuni, posturi şi opere de caritate. Aceste fapte sunt adevărate chemări de a ne reîntoarce la adevăr şi la frumuseţea demnităţii noastre, o demnitate care este ameninţată de minciuna implicită din fiecare ispită. Sobrietatea, generozitatea şi realizarea unui raport bun cu Dumnezeu – caracteristice Postului Mare – ne readuc la locul nostru adevărat în lume. Ne umplu de acea pace, de acea libertate de noi înşine, care sunt părţi integrante ale identităţii noastre adevărate. Ispitirea caută să transforme demnitatea noastră în pretenţie, mândrie şi aviditate.
Ascultarea faţă de Dumnezeu ne redă pe noi nouă înşine. Postul ne face să devenim lucizi şi liberi de propriul „eu”, rugăciunea alungă singurătatea, operele de caritate ne fac să-i iubim pe fraţii noştri. Nu este o chestiune de perfecţionism sau de regule, ci de fericire.
(Comentariu realizat de Fabio Rosini)