Ridicaţi-vă capul!
Și vor fi semne în soare, în lună și în stele, iar pe pământ popoarele vor fi îngrozite, năucite de vuietul mării și al valurilor. Oamenilor li se va tăia răsuflarea de groază în așteptarea celor care vor veni în lume, căci puterile cerurilor vor fi zguduite. Și atunci îl vor vedea pe Fiul Omului venind pe un nor cu putere și cu mare glorie. Când vor începe să se întâmple acestea, întăriți-vă și ridicați-vă capul pentru că se apropie eliberarea voastră”. Aveți grijă de voi înșivă ca nu cumva inimile voastre să se îngreuieze în necumpătare, beție și grijile vieții, iar ziua aceea să se abată asupra voastră pe neașteptate, ca un laț; căci ea va veni asupra tuturor acelora care locuiesc pe fața întregului pământ. Vegheați, așadar, în orice moment și rugați-vă ca să fiți în stare să fugiți de toate cele ce se vor întâmpla și să stați [în picioare] în fața Fiului Omului!” (Lc 21,25-28.34-36).
–––––––––––––––-
Astăzi începe Adventul, care este aşteptarea Crăciunului şi aşteptarea Domnului care va veni la sfârşitul timpurilor. Două aşteptări care se urmăresc în viaţa fiecăruia dintre noi. Copilul pe care-l contemplăm în iesle este acel Domn pe care-l vom contempla venind pe norii cerului. Este mereu valabil articolul pe care-l recităm în crezul nostru: «Pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire s-a coborât din cer». Pentru noi, creştinii, ambele evenimente au o semnificaţie salvifică. Ele hrănesc speranţa noastră şi dau semnificaţie aşteptărilor noastre. Cel de-al doilea advent, de la sfârşitul timpurilor, este garantat şi prevestit de Crăciun. Crăciunul ne invită să ne ridicăm capul pentru a primi vestea cea bună adusă de îngeri despre naşterea mântuitorului; Parusia, adică revenirea lui Isus glorificat, ne invită să ridicăm privirea noastră vigilentă către întâlnirea definitivă cu El. Bucuria Crăciunului anticipă bucuria venirii definitive a mântuirii noastre. Primii creştini cântau cu entuziasm în adunările lor: «Maranatha! Vino, Domnul nostru!». Isus vine să completeze ceea ce a început prin venirea sa dintâi.
În duminicile de Advent, pregătirea de Crăciun este trăită pe acest fundal de aşteptare a celei de-a doua veniri a Domnului, proclamată de evanghelia de astăzi, care ne deschide drumul liturgic. Cei care ne ghidează în acest itinerar al adventului, sunt aceiaşi care au pregătit Crăciunul: Ioan Botezătorul şi Maria. Împreună cu ei ne punem la drum în acest pelerinaj spiritual spre grota din Betleem şi către întâlnirea noastră definitivă cu Cristos.
Fragmentul evanghelic din această duminică este luat din lungul «discurs escatologic» relatat de cei trei evanghelişti, numiţi sinoptici, pentru că prezintă faptele într-un mod simetric şi paralel, uşor de citit dintr-o dată. În acel discurs se împletesc două evenimente istorice: sfârşitul Ierusalimului, ca centru politico-religios al poporului evreu şi sfârşitul lumii ca societate îndepărtată de Dumnezeu, nedreaptă şi asupritoare. Două realităţi care se aseamănă, înglobate una în cealaltă, într-un mod încurcat.
Pentru un evreu aşa cum era Isus, sfârşitul societăţii sale milenare era la fel ca prăbuşirea lumii întregi. Pentru a descrie acest sfârşit, el foloseşte limbajul tipic profeţilor, care vorbesc despre profunde tulburări cosmice ori de câte ori văd acţiunea lui Dumnezeu în lume. Dumnezeu se mişcă într-o dimensiune care-i este potrivită, fiind creator şi domn al universului. El este disponibil să răstoarne lumea pentru a-şi restabili domnia sa divină şi mântuitoare. De aici descrierea mutării aştrilor, a curenţilor marini violenţi şi a cutremurelor, ca semne simbolice ale profundelor schimbări ale ordinii sociale în lume.
Acest scenariu apocaliptic, care-i sperie pe oameni, nu pare că ar fi umplut de frică pe cei credincioşi. Ei au înţeles acele cuvinte ca fiind o invitaţie la speranţă şi la bucuria întâlnirii cu Domnul lor. S-au simţit invitaţi să privească realitatea în faţă, să ridice privirea cu încredere în certitudinea că eliberarea lor definitivă era de acum aproape. În ziua de Înălţare îngerii au deviat atenţia apostolilor, de la uimirea lor, spunându-le: «Acest Isus, care a fost înălţat de la voi la cer, va veni tot la fel aşa cum l-aţi văzut mergând spre cer» (Fap 1,11). Isus se ridicase la cer intrând într-un nor, semn al lumii misterioase şi de nepătruns al lui Dumnezeu. În discursul escatologic deja dăduse asigurări că s-ar fi întors în acelaşi fel: «Îl vor vedea pe Fiul Omului venind pe un nor cu putere și cu mare glorie». Norul era semnul puterii şi al gloriei divine. El voia să spună că Isus nu va veni în asemănarea umilă a unui copil, ca la Betleem, pentru a fi Dumnezeu cu noi; va veni în splendoarea gloriei sale de înviat, învingător al morţii şi al păcatului, pentru a fi judecătorul care îl distruge definitiv pe cel rău şi care valorizează tot binele. Atunci va fi înveşmântat de glorie şi putere.
Aşteptarea Domnului, care caracterizează speranţa creştină, în sfârşit se va împlini. Este o invitaţie de a privi lumea cu ochii lui Dumnezeu. E un fel de a spune: încetaţi să priviţi doar pământul, priviţi mai des la cer. Este o invitaţie la a ne da seama că lumea este în schimbare, chiar dacă semnele acestei schimbări deseori ne provoacă teamă. Este asemenea unui mare şantier în care Dumnezeu lucrează pentru restructurarea edificiului ruinat de către oameni. Orice refacere generează haos, pune totul în dezordine, în mod aparent distruge pentru ca apoi să reconstruiască într-un mod mai raţional şi definitiv. Dumnezeu, ca un arhitect înţelept, ştie ceea ce face. Îi stă la inimă restructurarea societăţii omeneşti pe baze noi de coabitare şi de valori. Astăzi ne spune: să nu pierdeţi speranţa, «ridicaţi-vă capul» ca semn de aşteptare bucuroasă. Priviţi înainte!
Fragmentul evanghelic ne îndeamnă să ne dăm propria contribuţie la această muncă divină de reînnoire a lumii: «Vegheaţi şi vă rugaţi în orice moment, ca să fiți în stare să fugiți de toate cele ce se vor întâmpla și să stați [în picioare] în fața Fiului Omului!». Aşadar, să înlăturăm lipsa inconştientă de angajare. Nu putem sta doar ca să privim. Nu ajută nici chiar politica struţului care îşi ascunde capul sub aripă în faţa pericolului. Venirea lui Dumnezeu este una neaşteptată, neprevăzută, bruscă. «Atenţie ca inimile voastre să nu se îngreuieze», să nu stingeţi acea manifestare a credinţei care ne ţine legaţi de Dumnezeu, atenţie la îmbătrânire, la scleroză, la acea îngreunarea dată de excesul de hrană şi de alcool. Evanghelistul foloseşte limbajul brut, vorbind de «krapula» şi de «methê», pentru a indica lipsa de cumpătare şi de ameţeala provocată de excesul de alcool.
Intoxicarea cu indiferenţă este mereu după uşă. Mulţi creştini nu mai au speranţă, nu mai luptă, nu mai au entuziasm. În ei există ca un fel de descompunere fizică a beţivului, incapabil ca să mai reacţioneze la orice stimul. Cuvintele lui Isus ne invită să ne facem partea, începând cu noi înşine. Bucuria neliniştită a aşteptării trebuie să se unească în noi cu angajarea la o convertire continuă, care se naşte din rugăciune şi din supraveghere a pasiunilor.