A doua venire a lui Isus
În vremea aceea, Isus le-a spus discipolilor săi: Cum a fost în zilele lui Noe, tot așa va fi venirea Fiului Omului: căci, cum era în zilele dinaintea potopului când oamenii mâncau și beau, se însurau și se măritau, până în ziua în care Noe a intrat în arcă și nu și-au dat seama până când a venit potopul și i-a luat pe toți, tot așa va fi și venirea Fiului Omului. Atunci vor fi doi pe câmp: unul va fi luat, iar celălalt va fi lăsat; două vor măcina la moară: una va fi luată, iar cealaltă, lăsată.
Vegheați, așadar, căci nu știți în ce zi vine stăpânul vostru. Dar aceasta s-o știți: dacă ar ști stăpânul casei la ce oră vine hoțul, ar veghea și nu ar lăsa să i se spargă casa. De aceea fiți și voi gata, pentru că Fiul Omului vine în ceasul la care nu vă gândiți. (Mt 24,37-44)
————————————
Începe azi noul an liturgic al comunității creștine. În el reparcurgem, în formă sacramentală, diferitele etape ale vieții lui Isus, de la întrupare până la înălțarea sa la cer. Amintim evenimentele și învățăturile sale fiind ghidați de citirea Cuvântului lui Dumnezeu, celebrăm prin rit și cântare mântuirea pe care el ne-a adus-o, retrăim cu el misterul său și îl actualizăm în biserică. Astfel edificăm trupul său mistic în fiecare zi, Biserica, care crește în înțelepciune și har, așa cum a crescut Isus cel istoric. În Advent sunt rechemate textele cele mai semnificative din Vechiul Testament, îndeosebi acelea din profetul Isaia, care au pregătit prima venire a lui Isus, pentru a ne predispune mai bine ca să-l primim de Crăciun. Adventul are o dublă caracteristică: este timpul de pregătire pentru Crăciun, care amintește prima venire a lui Isus în trup; este timpul așteptării celei de-a doua veniri în slavă, pentru a completa opera sa de mântuire.
Sf. Chiril din Ierusalim (382), în catehezele sale, spunea: «Noi vestim că Cristos va veni. Venirea sa nu este unică, mai este o a doua, care ca fi mult mai glorioasă decât prima». Prima Duminică din Advent ne propune, tocmai, această a doua venire a lui Isus care privește fie întreaga comunitate umană, fie persoanele în mod individual. Fragmentul evanghelic, pe care abia l-am citit, oscilează între aceste două dimensiuni, cea colectivă și cea individuală. E o situație neobișnuită ca anul liturgic să înceapă cu o viziune a sfârșitului. E tocmai viitorul care ne așteaptă, care dă semnificație prezentului pe care îl trăim. Sfârșitul dă sens începutului pentru că indică direcția de mers și scopul care ne mișcă. Nimeni nu se urcă într-un tren fără ca să știe unde-l va duce.
Isus ne transmite învățătura sa cu privire la aceasta, folosind trei imagini semnificative care pun în evidență trei aspecte. Să ne înțelegem, el nu descrie evenimentul venirii sale, așa cum se realizează în detaliu. Este pentru a indica faptul sigur că el folosește imagini luate din experiența umană. Acestea rămân, însă, nepotrivite și incomplete, deoarece pentru noi este de neimaginat ceea ce Dumnezeu ne-a pregătit. Rămâne necunoscut și timpul în care Isus va realiza deplin planul său de mântuire definitivă. Prima dintre cele trei imagini este luată din istoria lui Noe, cea de-a doua din viața cotidiană a bărbaților și femeilor, a treia din cea a hoțului care acționează noaptea pentru a surprinde și a fura. Toate ne spun că evenimentul este imprevizibil și va fi cu totul neașteptat.
«Cum a fost în zilele lui Noe, tot așa va fi venirea Fiului omului» (v. 37). Povestirea biblică a potopului devenise deja simbolul îndepărtării oamenilor de Dumnezeu și al autodistrugerii lor. A-l exclude pe Dumnezeu este la fel ca subminarea fundamentului casei în care se locuiește, ca o tăiere a ramurii copacului pe care se stă așezați. Curentele ecologiste strigă demult că noi distrugem pământul în care trăim, pentru că o prădăm și o otrăvim într-un mod lipsit de atenție. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că există o altă cale mai rapidă pentru a otrăvi și distruge lumea, adică păcatul omului, ca în timpul lui Noe când se trăia într-un mod inconștient și răutăcios, ca și cum Dumnezeu nu ar fi existat. Se gândeau doar la satisfacerea propriilor nevoi materiale precum cea de a mânca, de a bea, de a se însura și mărita; nimeni nu se preocupa de altceva, până la venirea potopului care i-a acoperit pe toți.
Isus nu vrea să amenințe pe nimeni și, cu atât mai puțin, să facă o previziune de cataclisme. Vrea doar să ne învețe că lumea și societatea în care trăim nu sunt veșnice. Mai devreme sau mai târziu se vor încheia, dar noi le putem accelera sfârșitul prin comportamentele noastre. Ar fi o inconștiență să nu ne preocupăm însă de ceea ce este de durată și să nu ne pregătim pentru lumea cea nouă care ne așteaptă. Politica struțului, foarte practicată de contemporanii noștri, nu folosește nimănui. Întrucât «nimeni nu cunoaște nici ziua și nici ceasul în care Cristos va veni cu putere mare și glorie» (v. 27), suntem cu toții invitați să fim gata asemenea slujitorilor muncitori și vigilenți. Cititorii lui Matei sperau mult ca acea transformare a lumii să fi venit în vremea lor și o invocau cu ardoare, pentru că simțeau că trăiesc într-o lume ostilă și violentă care le făcea viața creștină tot mai dificilă. Însă mai țineau cont și de faptul că Isus nu revelase nimic în această privință, spunând că nici el nu ar cunoaște nimic, nici chiar îngerii, pentru că era o inițiativă rezervată exclusiv Tatălui (v. 36).
Cea de-a doua imagine folosită de Isus descrie venirea sa în viața individuală a fiecăruia: «Atunci vor fi doi pe câmp: unul va fi luat, iar celălalt va fi lăsat; două vor măcina la moară: una va fi luată, iar cealaltă, lăsată» (vv 40-41). Această venire ne poate surprinde într-un moment negândit, însă mereu în cotidianul trăirii vieții noastre. Cei doi oameni, separați unul de celălalt, muncesc pe același câmp, locul obișnuit în care ostenesc muncind. Poate că sunt doi frați, însă au o soartă diferită. Cele două femei merg să macine grâul în aceeași curte a casei; grâul acela trebuie să slujească la pregătirea pâinii cotidiene pentru familie. Chiar dacă locuiesc în aceeași casă, sunt tratate diferit: una rămâne în viață, cealaltă moare alături. Cu această imagine, Isus vrea să ne spună că moartea poate ajunge la noi în orice moment al vieții, chiar dacă într-un mod diferit pentru fiecare. Concluzia este clară: fiți mereu gata pentru venirea «Domnului vostru» și pentru întâlnirea cu el, pentru că nu știți când se va întâmpla aceasta. Venirea aceea poate rupe legăturile cele mai strânse care-i leagă pe bărbați și femei, separând membrii aceleiași familii. Nici o legătură nu este atât de stabilă încât să oprească moartea.
A treia imagine subliniază incertitudinea timpului venirii Domnului prin figura hoțului care vine noaptea, atunci când mai puțin te aștepți. Realitatea nopții este legată de munca hoților care fură din apartamente și care acționează, de regulă, în orele nocturne, când proprietarii dorm. Însă aceeași imagine poate face referință la tradiția iudaică, relatată de Talmud, care plasează venirea mântuirii în patru nopți celebre: prima a fost cea a creației, în care Dumnezeu a creat lumina (Gen 1,3); a doua a fost noaptea în care Dumnezeu a încheiat alianța cu Abram și i-a dăruit pe fiul Isac (Gen 15,17s); a treia noapte a exodului, Paștele, când Dumnezeu a eliberat poporul său din sclavie (Ex 12,23-27); a patra noapte va fi noaptea Paștelui, când Dumnezeu îl va trimite pe al său Mesia. Cu această referință implicită a mântuirii, imaginea hoțului pierde mult din dramaticitatea care provoacă frică. Venirea Domnului, chiar dacă este neprevăzută precum cea a hoțului, va fi pentru cel credincios întâlnirea bucuroasă cu Dumnezeu-iubire, cu Tatăl care i-a pregătit deja un loc în casa sa.
Isus îndeamnă la o așteptare prin vigilență iubitoare, să nu ne fie frică de venirea sa. Anul liturgic pe care-l începem azi, să dăruiască vieții noastre creștine un semn de responsabilitate, dar și de așteptare bucuroasă ca aceea care ne pregătește pentru Crăciun.
