Binecuvântat cel care vine
E. În acel timp, ridicându-se întreaga adunare, l-au dus la Pilat.
Nu găsesc nicio vină în omul acesta.
Şi au început să-l acuze, spunând:
P. “L-am găsit pe acesta instigând poporul nostru şi interzicându-ne să plătim tribut Cezarului şi spunând că el este Cristos, regele”.
E. Atunci Pilat l-a întrebat:
A. “Tu eşti regele iudeilor?”
E. El, răspunzând, i-a zis:
+. “Tu o zici!”
E. Iar Pilat a spus arhiereilor şi mulţimii:
A. “Nu găsesc nicio vină în omul acesta”. E. Dar ei insistau, spunând:
P. “Răzvrăteşte poporul învăţând prin toată Iudeea, începând din Galileea şi până aici”.
E. Când a auzit Pilat, a întrebat dacă omul este galileean, 7 iar când a aflat că este de sub autoritatea lui Irod, l-a trimis la Irod, care se afla şi el în zilele acelea în Ierusalim.
Irod l-a batjocorit împreună cu soldaţii săi.
Văzându-l pe Isus, Irod s-a bucurat mult, căci de mult timp dorea să-l vadă, pentru că auzise despre el şi spera să vadă vreun semn făcut de el. Aşadar, i-a pus multe întrebări, dar el nu-i răspundea. Arhiereii şi cărturarii erau acolo şi-l acuzau cu înverşunare. Irod împreună cu soldaţii săi, după ce l-au tratat cu dispreţ, l-au îmbrăcat într-o haină strălucitoare şi l-au trimis la Pilat. 12 În ziua aceea, Irod şi Pilat au devenit prieteni, căci mai înainte erau în duşmănie unul cu celălalt.
Pilat l-a lăsat pe Isus la bunul lor plac.
Atunci Pilat i-a convocat pe arhierei, pe conducători şi poporul şi le-a spus:
A. “L-aţi adus la mine pe omul acesta ca pe un instigator al poporului şi, iată, judecându-l în faţa voastră, nu găsesc în omul acesta nicio vină de care îl acuzaţi! De altfel, nici Irod, căci ni l-a trimis înapoi; iată, nu a făcut nimic vrednic de moarte! Aşadar, după ce-l voi pedepsi, îl voi elibera”.
E. De sărbătoarea Paştelui era necesar ca el să le elibereze pe cineva. Atunci au început să strige împreună:
P. “Ia-l pe acesta, eliberează-ni-l pe Baraba!”
E. Acesta fusese aruncat în închisoare din cauza unei revolte făcute în cetate şi din cauza unei crime. Pilat, voind să-l elibereze pe Isus, le-a vorbit din nou, dar ei strigau:
P. “Răstigneşte-l, răstigneşte-l!”
E. Pentru a treia oară le-a spus:
A. “Dar ce rău a făcut acesta? Nu am găsit în el nicio vină care să merite moartea. De aceea îl voi pedepsi şi-l voi elibera”.
E. Dar ei insistau, cerând cu strigăte puternice ca el să fie răstignit. Şi strigătele lor predominau. Atunci Pilat a decis să li se îndeplinească cererea. El l-a eliberat pe cel care fusese aruncat în închisoare pentru revoltă şi crimă şi pe care-l ceruseră, iar pe Isus l-a lăsat în voia lor.
Fiicele Ierusalimului, nu mă plângeţi pe mine.
E. Pe când îl duceau, l-au prins pe un oarecare Simon din Cirene, care venea de la câmp, şi i-au pus lui crucea ca s-o poarte după Isus. Îl urma şi o mare mulţime de popor şi de femei care-şi băteau pieptul şi-l plângeau. Întorcându-se către ele, Isus le-a spus:
+. “Fiice ale Ierusalimului, nu mă plângeţi pe mine, ci mai degrabă plângeţi-vă pe voi şi pe copiii voştri! Căci, iată, vor veni zile în care veţi spune: «Fericite cele sterile, cele care niciodată n-au născut şi pieptul care n-a alăptat!» Atunci veţi începe «să spuneţi munţilor: Cădeţi peste noi! şi colinelor: Acoperiţi-ne!» Căci dacă aşa fac ei cu lemnul cel verde, ce se va întâmpla cu cel uscat?”
E. Împreună cu el mai erau duşi doi răufăcători ca să fie ucişi.
Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac. Când au ajuns la locul numit “Craniul”, acolo i-au răstignit pe el şi pe răufăcători, unul la dreapta şi altul la stânga. Atunci Isus a spus:
+. “Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!”
E. Apoi, ca să împartă hainele lui, au aruncat sorţii.
Acesta este regele iudeilor.
Poporul stătea şi privea, iar conducătorii îşi băteau joc de el, spunând:
P. “Pe alţii i-a salvat, să se salveze pe sine, dacă el este Cristos al lui Dumnezeu, alesul!”
E. Şi soldaţii îl luau în râs când se apropiau de el şi-i aduceau oţet, spunând:
P. “Dacă tu eşti regele iudeilor, salvează-te pe tine însuţi!”
E. Deasupra lui era şi o inscripţie: “Acesta este regele iudeilor”.
Astăzi vei fi cu mine în paradis.
Unul dintre răufăcătorii răstigniţi îl insulta, spunând:
A. “Oare nu eşti tu Cristos? Salvează-te pe tine şi pe noi!”
E. Dar celălalt, luând cuvântul şi mustrându-l, i-a spus:
A. “Nu te temi de Dumnezeu, tu care suferi aceeaşi condamnare? Noi pe drept am primit ceea ce meritam pentru ce am făcut; dar el n-a făcut niciun rău”.
E. Şi spunea:
A. “Isuse, aminteşte-ţi de mine când vei veni în împărăţia ta!”
E. Iar el i-a spus:
+. “Adevăr îţi spun: astăzi vei fi cu mine în paradis!”
Tată, în mâinile tale încredinţez sufletul meu.
E. Era cam pe la ora a şasea şi s-a făcut întuneric pe tot pământul până la ora a noua. Soarele s-a întunecat. Catapeteasma templului s-a sfâşiat la mijloc. Isus a strigat cu glas puternic şi a spus:
+. “Tată, în mâinile tale încredinţez sufletul meu”.
E. Şi spunând aceasta, şi-a dat duhul.
Aici se îngenunchează şi se face o mică pauză.
Centurionul, văzând ceea ce s-a întâmplat, l-a glorificat pe Dumnezeu, zicând:
A. “Cu adevărat, omul acesta era drept”.
E. Şi toate mulţimile adunate la această privelişte, văzând cele petrecute, se întorceau bătându-şi pieptul. Toţi cunoscuţii săi şi femeile care l-au urmat din Galileea stăteau mai deoparte şi priveau acestea
Luca 23,1-49
——————————–
Fragmentul Evangheliei de astăzi ne prezintă nu numai intrarea lui Isus în cetatea Ierusalimului, ci şi începutul dureros al căii crucii. Săptămâna Sfântă începe astăzi cu tragicele evenimente ale pătimirii şi morții sale. În mod semnificativ, aceasta este deschisă și închisă de două scene duminicale de sărbătoare și bucurie: primirea triumfătoare ce i-au oferit-o lui Isus locuitorii Ierusalimului și apariția glorioasă a celui înviat în mijlocul ucenicilor săi. Ambele evenimente se petrec în orașul sfânt pentru a le arăta credincioșilor că Săptămâna Sfântă nu este povestea unui eșec, ci triumful mântuirii glorioase a lui Dumnezeu. Trebuie să fim conştienţi de acest lucru în timp ce ascultăm astăzi prima lectură a Pătimirii, ținând ramurele în mâini – semne de bucurie și victorie.
Isus sosește din Betania, unde îşi petrecea deseori noaptea, oaspete al Martei, Mariei și al lui Lazăr, în timpul sărbătorilor de Paște. În acea casă a prietenilor săi se simte mai liniștit și mai sigur. În dimineața celei de-a șasea zile înainte de Paștele evreiesc, care în acel an s-a celebrat în noaptea dintre vineri și sâmbătă, el pleacă din Betania, urcă versantul estic al Muntelui Măslinilor și se oprește pe vârful muntelui. Sub el, pe creasta sudică a muntelui, se afla micul sat Betfaghe în soarele amiezii. Acolo a trimis doi discipoli (probabil Petru și Ioan, însărcinați și cu pregătirea mesei de Paște: Lc 22,8) să ia un măgar legat lângă o casă. Intuind reacția proprietarului, el le spune celor doi cum trebuie să răspundă. Totul este planificat și aranjat: până acum Isus se deplasează ca şi cum ar urma un scenariu scris în vechime în Scripturi. Într-adevăr, evanghelistul comentează că trimişii au mers și “au găsit după cum le-a spus”.
Isus a încălecat pe măgar și a început coborârea de pe munte înconjurat de discipoli și de o mulțime de oameni ce-l aclamau întinzându-şi hainele pe drum și fluturând ramuri de măslin și de palmier rupte din copacii de pe marginea drumului. Entuziasmul oamenilor izvora din amintirea minunilor pe care le făcuse în zilele anterioare și la care fuseseră martori. Îl lăudau pe Dumnezeu cu glas tare, citând versete de psalmi de laudă, recitaţi deseori în Templu în timpul ceremoniilor sacre, aşa cum este cel citat aici de evanghelist. Luca, care scrie pentru cititorii de limbă greacă, abreviază acele cântece, evitând aclamarea specifică evreilor: „Osana! Fiul lui David!”.
Cei recent convertiți de la păgânism nu erau încă foarte familiari cu Scripturile, iar anumite fraze nu deveniseră încă o tradiţie comună în liturgie. El folosește numai versetul unui psalm care conține primirea și binecuvântarea pelerinilor veniți la Templu (Ps 118,26).
Din același motiv, evanghelistul nu comentează, aşa cum face Matei, semnul profetic al călăritului unui măgar într-un moment atât de solemn. Matei face referire la două profeții, una aparţinând lui Isaia și cealaltă lui Zaharia, pe care le-a contopit: „Spuneţi fiicei Sionului: Iată, regele tău vine la tine blând, așezat pe o măgăriţăr şi pe un mânz, puiul unui animal de povară”(Is 62,11; Zah 9,9). Accentul profeției menționate cade pe adjectivul „blând”, deoarece evanghelistul îl vede deja ca pe un „miel dus la înjunghiere” (Is 53,7) în zilele de Paște ce vor urma.
Spre deosebire de Matei, lui Luca îi place să facă legătura între uralele mulțimii din Ierusalim și cântecul de Crăciun, cel care a răsunat pe câmpia din Betleem deasupra păstorilor, ca și cum Crăciunul și Paștele s-ar contopi aici împreună. În realitate, atât în Betleem, cât și în Ierusalim, se anunță venirea Mântuitorului care este Cristos Domnul. Aici, mai mult decât în Betleem, începe răscumpărarea. Aceasta este ora mântuirii, “azi” a lui Dumnezeu, care unește cele două orașe ale lui David văzute într-o continuitate istorică. Copilul oferit de Maria în templu vine acum în acel loc ca victimă a ispășirii păcatelor tuturor.
În această lumină, Pătimirea poate fi citită astăzi în stilul caracteristic al lui Luca. Pentru evanghelistul nostru, pătimirea este faza finală a acelei lupte împotriva diavolului care a început în deșertul lui Iuda. Demonul alungat își propusese să se întoarcă la atac la momentul potrivit: „diavolul s-a îndepărtat de el pentru un anumit timp” (Lc 4,13). Acesta s-a întors punctual când a „intrat în Iuda” (Lc 22,3), ce s-a hotărât să-l trădeze. În Ghetsemani, Isus i-a spus lui Iuda și mulțimii care venea să-l aresteze: „Acesta este ceasul vostru, şi puterea întunericului” (Lc 10,53). Evanghelia lui Luca este o călătorie lungă a lui Isus spre Ierusalim cu un singur scop: „Nu se poate ca un profet să moară în afara Ierusalimului” (Lc 13,33).
Când a sosit momentul, evanghelistul îl prezintă pe Isus pe Muntele Măslinilor luptând spiritual cu arma rugăciunii asemenea unui atlet, până când transpiră sânge (Lc 22,44). Abia după apariția îngerului mângâietor, care îi aduce răspunsul Tatălui la rugămintea sa, își recapătă stăpânirea de sine, luciditatea, puterea și seninătatea pentru a face față tragediei sale. Apoi devine figura exemplară pentru fiecare martir creşti creștin: nevinovatul condamnat pe nedrept (Pilat îl va proclama astfel de patru ori: Lc 23,4.14.15.22), victimă a urii persecutorilor, care își găseşte puterea în rugăciune, moare în pace iertându-și călăii şi îşi încredinţează sufletul lui Dumnezeu (Lc 23,34.46). Moartea sa a devenit imediat roditoare, prin convertirea unuia dintre tovarășii săi de suferinţă (Lc 23,42-43), a centurionului și a celor care asistau la acel moment dramatic (Lc 23,47-48). Pentru Luca, pătimirea lui Isus nu lasă pe nimeni indiferent: se poate observa în mod clar poziţionarea dușmanilor şi prietenilor săi, așa cum prezisese bătrânul Simion cu mulţi ani înainte (Lc 2,34-35). Prin urmare, scena este mult mai aglomerată decât în celelalte evanghelii. Printre duşmani trebuie să-i număram pe Iuda, mulțimea paznicilor templului, marele preot, Sinedriul, Pilat, Irod. Printre prietenii care l-au însoțit, fiecare în felul său, se numără Petru (ce l-a renegat iar apoi se pocăieşte), Simon din Cirene, grupul mare de femei din Ierusalim, tâlharul cel bun, centurionul, femeile care îl urmaseră întotdeauna.
Şi noi, cei care ascultăm, suntem invitați să ne poziţionăm într-un mod conștient și clar.
