Alternanța Paștelui: de la “Osana!” la “Răstignește-l!”
Când s-au apropiat de Ierusalim, la Betfaghe și Betania, lângă Muntele Măslinilor, a trimis doi dintre discipolii săi și le-a spus: „Mergeți în satul dinaintea voastră și, îndată ce veți intra îl el, veți găsi un măgăruș legat, pe care nici un om nu s-a așezat vreodată; dezlegați-l și aduceți-l! Și dacă vă va spune cineva: «De ce faceți aceasta?», spuneți-i: «Domnul are nevoie de el, dar îl va trimite îndată înapoi». Ei au plecat și au găsit măgărușul legat la poartă, afară, în drum. Și l-au dezlegat. Unii dintre cei care stăteau acolo le-au spus: «Ce faceți, dezlegați măgărușul?». Ei le-au zis după cum le spusese Isus și i-au lăsat să plece. Au adus măgărușul la Isus, și-au aruncat hainele pe el, iar Isus s-a așezat pe el. Mulți își așterneau hainele pe drum, alții ramuri înfrunzite pe care le tăiaseră de pe câmpuri. Iar cei care mergeau înaintea lui și cei care-l urmau strigau: „Osana! Binecuvântat cel ce vine în numele Domnului! Binecuvântată este împărăția care vine, a părintelui nostru David! Osana în înaltul cerurilor!”. (Mc 11,1-10)
______________________________
Liturgia de astăzi ne face să trecem rapid de la primirea triumfală a lui Isus în Ierusalim la condamnarea sa la moarte și la îngroparea sa. O răsturnare a situației, verificată în spațiul a numai șase zile, de duminică până vineri. Rezumată în aceiași celebrare, schimbarea este șocantă. Ne arată cât este de nestatornic omul și cât de repede se schimbă atunci când este manevrat de regizorii abili ai informației publice. Dar, ne arată și cât de rapid apune gloria umană, transformându-se într-un dispreț total. Înaintea Papei, în ziua încoronării sale, era arsă o legătură de cârpe, pentru ca să-i amintească de realitatea crudă că „așa trece gloria lumii”! Nu era necesar să fie amintit acest lucru lui Isus, care cunoștea foarte bine inima omului. În realismul său – un realism cu totul divin – Isus acceptă, cu dezlipirea necesară, ceea ce îi este dăruit: astăzi gloria, mâine crucea.
Isus vine dinspre Ierihon, unde abia vindecase un orb, pe Bartimeu, care, acum, îi merge înainte, sărind de bucurie, proclamând în fața tuturor spectaculoasa lui vindecare. Împreună cu el, sunt mulți pelerini care urcă la Ierusalim, pentru sărbătoarea Paștelui. Ei sunt aceia care îi organizează lui Isus o intrare triumfală în Orașul Sfânt. Isus transformă acest cortegiu zgomotos într-un semn mesianic, așa cum fusese prezis de profeți. Urcând din Betania, aproape de vârful Muntelui Măslinilor, îi trimite pe doi dintre discipoli să ia, din satul apropiat, Betfaghe, un măgăruș. În clarviziunea sa descrie dinainte, până în cele mai mici detalii, ceea ce vor găsi trimișii săi: un măgăruș legat la poarta unei case, reacția celor prezenți față de acel fel de furt, răspunsul pe care vor trebui să-l dea, apoi permisul de a închiria măgărușul. Conștiința lui Isus despre ceea ce îl așteaptă este extraordinară. Ne surprinde luciditatea senină cu care El trăiește ultimele evenimente din viața sa pământească.
Lui Isus îi trebuie acel măgăruș pentru a lansa un mesaj clar. Profetul Zaharia, cu aproape cinci sute de ani mai înainte, descrisese cum „Mesia călare” se îndreaptă spre Ierusalim. Și vestise: „Veselește-te mult, fiică a Sionului! Strigă de bucurie, fiică a Ierusalimului! Iată, regele tău vine la tine: el este drept și mântuit, umil și călare pe un măgar, pe un mânz, puiul unei măgărițe” (Zah 9,9). Isus își exercitase, ca rege, drepturile de sechestrare a animalului pentru trebuința sa. Despre acel mânz mesianic vorbise și patriarhul Iacob, pe patul de moarte, în binecuvântarea rezervată lui Iuda: „El își leagă de viță măgarul și de coardă de soi, puiul de măgăriță” (Gen 49,11).
Mai erau multe lucruri pentru a-i face să înțeleagă pe locuitorii Ierusalimului, indiferenți și ostili, că El, Isus, era Mesia cel făgăduit și că merita o primire plină de veselie și de entuziasm, ca aceea pe care i-o dădeau pelerinii care soseau în Ierusalim. Cortegiul mesianic se destramă la porțile orașului și ale Templului, când pelerinii se risipesc în curțile interioare, înghițiți de mulțimea în sărbătoare. Indiferența locuitorilor Ierusalimului ascunde, însă, ostilitatea care va exploda îndată înaintea palatului lui Pilat, într-o scenă cu totul contrară. Noi, cei care credem în Fiul lui Dumnezeu, să intrăm cu bucurie și recunoștință în evenimentele pascale, însoțindu-l pe Isus în pelerinajul său salvific.
Suntem introduși, astfel, în labirintul misterios al patimii relatată, astăzi, de Marcu cu un mare realism. Relatarea este foarte detaliată deși este totuși o sinteză. Ea rezultă a fi cea mai lungă relatare a Patimii lui Isus și ocupă o treime din Evanghelia lui Marcu. Narațiunea vioaie reflectă amintirile personale ale Apostolului Petru, care a fost protagonistul direct al evenimentelor. Dar, reflectă și catehezele liturgice cele mai vechi, care însoțeau celebrarea lui Petru a Sfintei Cine, în Biserica de la început, de la Ierusalim, și mai apoi de la Roma. Auzim, aici, vocea emoționată a lui Petru care trăise acele evenimente în durerea lepădării și a fricii sale în casa Marelui Preot, în noaptea procesului. Ne povestește că a fost chiar el, cu prietenul său Ioan, cel care a pregătit cina pascală în secret total pentru ca să nu știe Iuda unde va celebra Isus și ca să nu-i permită să strice toată fascinația acelei seri de prietenie.
A fost el cel care, în Ghetsemani, nu a reușit să-și domine somnul și a auzit mustrarea lui Isus adresată chiar lui personal. Își amintea, apoi, cu precizie de acel băiat straniu care îl urmase pe Isus arestat, băiat îmbrăcat numai cu un cearșaf alb și care era prea vizibil în acel clar de lună. A fost el cel care a auzit sentința lui Pilat, stând ascuns în mulțime, și, apoi, urmărind de departe drumul lui Isus spre Calvar. În acea ocazie, se împrietenise cu Simon din Cirene, tatăl lui Alexandru și al lui Rufus, care, după aceea, au emigrat la Roma împreună cu mama lor (Rom 16,13). Asistase, ascuns în mulțime, disperat, la teribila răstignire și moarte a lui Cristos în care nu a voit să creadă atunci când Isus îi vorbise pentru prima dată despre ea.
Relatarea lui Petru, în Evanghelia lui Marcu, este așezată între două scene tipic feminine: ungerea lui Isus, cu ulei prețios, în Betania, de Maria, sora lui Lazăr, și bocetul, putem spune, al femeilor prietene la mormântul lui Isus. Femeile s-au dovedit mult mai curajoase și mul mai pline de afecțiune decât discipolii care, desigur, nu au făcut o figură frumoasă în acea împrejurare, îndepărtându-se de Isus.
Scena este deschisă de mașinațiunile Sinedriului, care caută, prin înșelăciune, să-l aresteze pe Isus, și se închide cu actul de răscumpărare al lui Iosif din Arimateia, membru al Sinedriului, care pregătește, cu iubire și generozitate, o înmormântare demnă și decentă pentru Isus. La mijloc, este misteriosul băiat, care îl urmează pe Isus în Ghetsemani, un semn delicat de gingășie. Nu este negativ totul! În pustiul răului există întotdeauna și câteva oaze de bine!
În centrul întregii relatări este figura solemnă și plină de demnitate a lui Isus care se ridică în toată splendoarea sa divină în fața sinedriului, anunțând întorcea sa în slavă, care tace înaintea lui Pilat până acolo că-l irită cu tăria sa senină. El este conștient și stăpân pe situația pe care o trăiește și a decis să înfrunte enorma tragedie cu curaj și libertate pentru mântuirea lumii întregi. Trupul și Sângele său sunt noua Alianță oferită tuturor pentru iertarea păcatelor.
Aceasta îl pune în condiția de sărăcie și neputință absolută, totală în mâinile judecătorilor și ale călăilor săi care-și împart între ei până și hainele sale, lăsându-l gol pe crucea goală. Evenimentul tragic de pe Golgota zguduie lumea, care se întunecă în miezul zile ca și cum și-ar acoperi fața de rușine și de groază.
Să căutăm să nu devină o obișnuință faptul de a auzi aceste lucruri. Cu recunoștință și iubire, să acceptăm ceea ce Isus a făcut pentru noi și să adorăm misterul milostivirii lui Dumnezeu pentru noi toți.
