DUMINICA FLORIILOR (Săptămâna Sfântă)

Când a venit ceasul, s-a aşezat la masă împreună cu apostolii. Şi le-a spus: „Atât de mult am dorit să mănânc Paştele acesta cu voi înainte de pătimirea mea! Căci vă spun că nu-l voi mai mânca până când nu se va împlini în împărăţia lui Dumnezeu”. Şi, luând potirul, a mulţumit şi a spus: „Luaţi acesta şi împărţiţi între voi! Căci vă spun că nu voi mai bea de acum din rodul viţei până când va veni împărăţia lui Dumnezeu”.
Şi, luând pâinea, a mulţumit, a frânt-o şi le-a dat-o, spunând: „Acesta este trupul meu dăruit pentru voi. Faceţi aceasta în amintirea mea!”. La fel a făcut cu potirul după cină, zicând: „Acest potir este noua alianţă în sângele meu, vărsat pentru voi.
Dar iată, mâna celui care mă trădează este cu mine pe masă; căci Fiul Omului merge după cum a fost stabilit, dar vai acelui om prin care este trădat!”. Atunci ei au început să se întrebe unii pe alţii care dintre ei ar fi cel ce avea să o facă.
S-a iscat între ei o neînţegere: care dintre ei ar putea fi socotit cel mai mare. Dar el le-a zis: „Regii neamurilor domină peste ele, iar cei care-şi exercită autoritatea asupra lor sunt numiţi binefăcători. Însă voi nu fiţi aşa; dar cel mai mare dintre voi să devină precum cel mai tânăr, iar cel care conduce, precum cel care slujeşte. Căci cine este mai mare: cel care stă la masă sau cel care serveşte? Oare nu cel care stă la masă? Însă eu sunt în mijlocul vostru ca unul care slujeşte.
Voi sunteţi cei care aţi rămas cu mine în încercările mele. Şi eu rânduiesc pentru voi o împărăţie aşa cum Tatăl a rânduit pentru mine, ca să mâncaţi şi să beţi la masă cu mine în împărăţia mea şi să vă aşezaţi pe tronuri judecând cele douăsprezece triburi ale lui Israel.
Símon, Símon, iată, Satana a cerut ca să vă cearnă ca pe grâu; eu însă m-am rugat pentru tine, ca să nu piară credinţa ta; iar tu, când te vei fi întors, întăreşte-i pe fraţii tăi!”. El i-a spus: „Doamne, sunt gata să merg cu tine şi la închisoare, şi la moarte”. Dar el i-a zis: „Îţi spun ţie, Petru, că astăzi nu va cânta cocoşul până când vei nega de trei ori că mă cunoşti”.
Apoi le-a spus: „Când v-am trimis fără pungă, desagă şi încălţăminte, aţi dus oare lipsă de ceva?”. I-au răspuns: „De nimic”. El le-a zis: „Acum însă, cine are pungă s-o ia; la fel şi desaga; iar cine nu are sabie să-şi vândă haina şi să cumpere! Căci vă spun că trebuie să se împlinească în mine ceea ce este scris: «A fost socotit cu cei nelegiuiţi». Într-adevăr, ceea ce este scris despre mine este gata să se împlinească”. Dar ei i-au spus: „Doamne, iată aici două săbii!”. Iar el le-a spus: „Destul!”.
Apoi Isus a ieşit şi a mers, ca de obicei, pe Muntele Măslinilor, iar discipolii îl urmau. Fiind în acel loc, le-a spus: „Rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ispită!”.Isus s-a îndepărtat de ei ca la o aruncătură de piatră şi, punându-se în genunchi, se ruga, spunând: „Tată, dacă vrei, îndepărtează potirul acesta de la mine, dar nu voinţa mea, ci a ta să fie!”. Atunci i s-a arătat un înger din cer care l-a întărit. Şi fiind în agonie, se ruga şi mai stăruitor, iar sudoarea lui a devenit ca picăturile de sânge care cădeau pe pământ. Când s-a ridicat de la rugăciune şi a venit la discipoli, i-a găsit dormind din cauza tristeţii şi le-a zis: „De ce dormiţi? Sculaţi-vă şi rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ispită!”.
Pe când mai vorbea încă, iată venea o mulţime, iar în fruntea ei venea cel numit Iuda, unul dintre cei doisprezece. El s-a apropiat de Isus ca să-l sărute. Dar Isus i-a spus: „Iuda, cu un sărut îl trădezi pe Fiul Omului?”. Cei care erau cu el, văzând ce avea să se întâmple, au spus: „Doamne, să lovim cu sabia?”. Şi unul dintre ei l-a lovit pe servitorul marelui preot şi i-a tăiat urechea dreaptă. Dar Isus, răspunzând, a spus: „Încetaţi! Până aici!”. Şi atingând urechea, l-a vindecat. Apoi Isus le-a spus arhiereilor, gărzilor templului şi bătrânilor care au venit împotriva lui: „Aţi ieşit cu săbii şi cu ciomege ca la un tâlhar? Când eram cu voi în templu, nu v-aţi întins mâinile împotriva mea. Dar acesta este ceasul vostru şi puterea întunericului”.
După ce l-au prins, l-au luat şi l-au dus în casa marelui preot, iar Petru îl urma de departe. Şi aprinzându-se un foc în mijlocul curţii, s-au aşezat împreună. Petru s-a aşezat printre ei. O servitoare, văzându-l aşezat lângă foc, l-a fixat cu privirea şi a spus: „Şi acesta era cu el!”. Dar el a negat, zicând: „Femeie, nu-l cunosc”. După puţin timp, un altul l-a văzut şi i-a zis: „Şi tu eşti dintre ei”. Dar Petru a zis: „Omule, nu sunt”. După vreo oră, un altul insista, spunând: „Cu adevărat şi acesta era cu el, căci este galileean”. Însă Petru i-a zis: „Omule, nu ştiu ce spui”. Şi îndată, pe când încă mai vorbea, a cântat cocoşul. Iar Domnul, întorcându-se, l-a privit fix pe Petru. Petru şi-a amintit de cuvântul Domnului, care îi spusese: „Înainte de a fi cântat astăzi cocoşul, mă vei renega de trei ori”. Şi ieşind, a plâns amar.
Iar oamenii care-l păzeau îl batjocorau şi-l loveau şi acoperindu-i ochii, îl întrebau, spunând: „Profeţeşte-ne! Cine este cel care te-a lovit?”. Şi ziceau multe alte cuvinte de batjocură împotriva lui.
Când s-a făcut ziuă, s-au adunat bătrânii poporului, arhiereii şi cărturarii şi l-au adus la Sinedriul lor. Şi au zis: „Dacă tu eşti Cristos, spune-ne!”. El le-a spus: „Chiar dacă v-aş spune, nu m-aţi crede, iar dacă v-aş întreba, nu mi-aţi răspunde. De acum însă, «Fiul Omului va fi aşezat la dreapta puterii lui Dumnezeu»”. Atunci toţi au spus: „Tu eşti deci Fiul lui Dumnezeu?”. El le-a răspuns: „Voi spuneţi că eu sunt!”. Atunci ei au zis: „Ce nevoie mai avem de mărturie? Căci noi înşine am auzit-o din gura lui”.
Şi ridicându-se întreaga adunare, l-au dus la Pilat şi au început să-l acuze, spunând: „L-am găsit pe acesta instigând neamul nostru şi interzicându-ne să plătim tribut Cezarului şi spunând că el este Cristos, regele”. Atunci Pilat l-a întrebat: „Tu eşti regele iudeilor?”. Isus, răspunzând, i-a zis: „Tu o zici!”. Iar Pilat le-a spus arhiereilor şi mulţimii: „Nu găsesc nicio vină în omul acesta”. Dar ei insistau, spunând: „Răzvrăteşte poporul învăţând prin toată Iudeea, începând din Galileea şi până aici”. Când a auzit Pilat, a întrebat dacă omul este galileean, iar când a aflat că este de sub autoritatea lui Irod, l-a trimis la Irod, care se afla şi el în zilele acelea în Ierusalím.
Văzându-l pe Isus, Irod s-a bucurat mult, căci de mult timp dorea să-l vadă, pentru că auzise despre el şi spera să vadă vreun semn făcut de el. Aşadar, i-a pus multe întrebări, dar el nu-i răspundea. Arhiereii şi cărturarii erau acolo şi-l acuzau cu înverşunare. Irod, împreună cu soldaţii săi, după ce l-au tratat cu dispreţ, l-au îmbrăcat într-o haină strălucitoare şi l-au trimis la Pilat. În ziua aceea, Irod şi Pilat au devenit prieteni, căci mai înainte erau în duşmănie unul cu celălalt.
Atunci Pilat i-a convocat pe arhierei, pe conducători şi poporul şi le-a spus: „L-aţi adus la mine pe omul acesta ca pe un instigator al poporului şi, iată, judecându-l în faţa voastră, nu găsesc în omul acesta nicio vină de care îl acuzaţi! De altfel, nici Irod, căci ni l-a trimis înapoi; iată, nu a făcut nimic vrednic de moarte! Aşadar, după ce-l voi pedepsi, îl voi elibera”. Atunci au început să strige împreună: „Ia-l pe acesta, eliberează-ni-l pe Baraba!”. Acesta fusese aruncat în închisoare din cauza unei revolte făcute în cetate şi din cauza unei crime. Pilat, voind să-l elibereze pe Isus, le-a vorbit din nou, dar ei strigau: „Răstigneşte-l, răstigneşte-l!”. Pentru a treia oară le-a spus: „Dar ce rău a făcut acesta? Nu am găsit în el nicio vină care să merite moartea. De aceea îl voi pedepsi şi-l voi elibera”. Dar ei insistau, cerând cu strigăte puternice ca el să fie răstignit. Şi strigătele lor predominau. Atunci Pilat a decis să li se îndeplinească cererea. El l-a eliberat pe cel care fusese aruncat în închisoare pentru revoltă şi crimă şi pe care-l ceruseră, iar pe Isus l-a lăsat în voia lor.
Pe când îl duceau, l-au prins pe un oarecare Símon din Ciréne, care venea de la câmp, şi i-au pus lui crucea ca s-o poarte după Isus. Îl urma şi o mare mulţime de popor şi de femei care-şi băteau pieptul şi-l plângeau. Întorcându-se către ele, Isus le-a spus: „Fiice ale Ierusalímului, nu mă plângeţi pe mine, ci mai degrabă plângeţi-vă pe voi şi pe copiii voştri! Căci, iată, vor veni zile în care veţi spune: «Fericite cele sterile, cele care niciodată n-au născut şi pieptul care n-a alăptat!».Atunci vor începe «să spună munţilor: Cădeţi peste noi! şi colinelor: Acoperiţi-ne!».Căci dacă aşa fac ei cu lemnul cel verde, ce se va întâmpla cu cel uscat?”. Împreună cu el mai erau duşi doi răufăcători ca să fie ucişi.
Când au ajuns la locul numit „Craniul”, acolo i-au răstignit pe el şi pe răufăcători, unul la dreapta şi unul la stânga. Atunci Isus a spus: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!”. Apoi, ca să împartă hainele lui, au aruncat sorţii. Poporul stătea şi privea, iar conducătorii îşi băteau joc de el, spunând: „Pe alţii i-a salvat, să se salveze pe sine, dacă el este Cristos al lui Dumnezeu, alesul!”. Şi soldaţii îl luau în râs când se apropiau de el şi-i aduceau oţet, spunând: „Dacă tu eşti regele iudeilor, salvează-te pe tine însuţi!”. Deasupra lui era şi o inscripţie: „Acesta este regele iudeilor”. Unul dintre răufăcătorii răstigniţi îl insulta, spunând: „Oare nu eşti tu Cristos? Salvează-te pe tine şi pe noi!”. Dar celălalt, luând cuvântul şi mustrându-l, i-a spus: „Nu te temi de Dumnezeu, tu care suferi aceeaşi condamnare? Noi pe drept am primit ceea ce meritam pentru ce am făcut; dar el n-a făcut niciun rău”. Şi spunea: „Isuse, aminteşte-ţi de mine când vei veni în împărăţia ta!”. Iar el i-a spus: „Adevăr îţi spun: astăzi vei fi cu mine în paradis!”.
Era cam pe la ora a şasea şi s-a făcut întuneric pe tot pământul până la ora a noua. Soarele s-a întunecat. Catapeteasma templului s-a sfâşiat la mijloc. Isus a strigat cu glas puternic şi a spus: „Tată, în mâinile tale încredinţez sufletul meu”. Şi spunând aceasta, şi-a dat duhul. Centurionul, văzând ceea ce s-a întâmplat, l-a glorificat pe Dumnezeu, zicând: „Cu adevărat, omul acesta era drept”. Şi toate mulţimile adunate la această privelişte, văzând cele petrecute, se întorceau bătându-şi pieptul. Toţi cunoscuţii săi şi femeile care l-au urmat din Galiléea stăteau mai deoparte şi priveau acestea.
Şi iată că un bărbat, al cărui nume era Iosíf, care făcea parte din consiliu, om bun şi drept – acesta nu fusese de acord cu planul şi cu fapta lor; el era din cetatea Arimateea a iudeilor şi aştepta împărăţia lui Dumnezeu – acesta, venind la Pilat, a cerut trupul lui Isus. Luându-l jos de pe cruce, l-a înfăşurat într-un giulgiu şi l-a pus într-un mormânt săpat în stâncă, în care nimeni încă nu mai fusese aşezat. Era ziua Pregătirii şi începea sâmbăta. Atunci s-au apropiat femeile, cele care veniseră împreună cu el din Galileea, au văzut mormântul şi cum era aşezat trupul lui. Apoi s-au întors şi au pregătit arome şi miresme, iar sâmbăta s-au odihnit după Lege (Lc 22,14-23,56).

                                     —————————-

În Duminica Floriilor este proclamat textul evanghelic al Pătimirii Domnului, şi în acest an ascultăm relatarea din Evanghelia după sfântul Luca. Printre multele particularităţi ale textului său, putem nota trei fraze pe care Isus le pronunţă în timpul răstignirii şi pe care le găsim doar în această Evanghelie
«Când au ajuns la locul numit „Craniul”, acolo i-au răstignit pe el şi pe răufăcători, unul la dreapta şi unul la stânga. Atunci Isus a spus: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!”».
În limba greacă, verbul „spunea” are un sens de repetivitate [în textul italian s-a folosit timpul imperfect al verbului: „spunea”, n. tr.]. Îl răstigneau pe Isus în timp ce spunea acele cuvinte, în timp ce-i înfingeau cuiele în încheieturile mâinilor şi în picioare el repeta această frază… ce voia să spună? O lectură banală ar înţelege aceasta: „Nu ştiu cine sunt eu, nu ştiu cui îi fac aceasta”.
Sfântul Aelredo abate (sec. XII), însă, spune că acea frază este diagnosticul nostru: credem că înţelegem totul, dar nu ştim ceea ce facem. Suntem orbi la atâtea lucruri şi aroganţa noastră inconştientă ne face de mii de ori să credem că am înţeles totul şi să comitem erori grave.
Noi avem nevoie de iertare, noi care suntem orbiţi de certitudinile noastre. Orbirea noastră este mai ales referitoare la răbdarea pe care Dumnezeu o are cu noi…
Singurul dintre cei prezenţi care admite că greşeşte este tâlharul răstignit lângă el, care pe Cruce găseşte calea rugăciunii: „Isuse, aminteşte-ţi de mine când vei veni în împărăţia ta!”. Şi primeşte cel mai frumos răspuns: „Adevăr îţi spun: astăzi vei fi cu mine în paradis!”. Iată ce este paradisul: a fi împreună cu El. Acesta este primul om din istorie despre care ştim cu certitudine că s-a mântuit, datorită cuvintelor explicite ale lui Isus. Un tâlhar. A ştiut să plece de la păcatul său pentrru a cere îndurare, a ştiut să vorbească cu Isus. Am putea spune că îns fârşit „a furat” un lucru bun… Cât de mare este milostivirea lui Dumnezeu!
Şi iată că ajungem şi la ultimele cuvinte, atunci când catapeteasma templului s-a sfâşiat la mijloc: „Tată, în mâinile tale încredinţez sufletul meu”. În spatele acelei catapetesme, în templu, marele preot putea să spună numele nepronunţabil al Dumnezeului lui Israel. Iată că acel secret a fost descoperit şi ceea ce era ascuns a devenit vizibil, iar acest lucru se arată în acest răstignit care continuă să aibă încredere chiar şi în momentul cel mai tragic, fiindcă numele acelui Dumnezeu este „Tată”. Această carne de om torturată care se apropie de moarte în loc să cadă în neliniştea absurdei situaţii în care se află, se abandonează, se încredinţează. Şi nu va fi în zadar. Tatăl va învia acea carne, revelând că singura cale de ieşire din angoasă nu este puterea, nici inteligenţa, nici posesiunea, ci o relaţie între Fiu şi Tată care se realizează prin încredinţare chiar în cel mai greu moment.
Dar ce face Domnul Isus pe Cruce? În timp ce oamenii îi iau viaţa, El oferă cadouri: dăruieşte iertare, oferă Paradisul, îşi încredinţează sufletul Tatălui.
Să ne deschidem mâinile în timpul acestui Paşte care se apropie pentru a primi darurile sale, să ne lăsăm iertaţi, să ne lăsăm introduşi într-o viaţă de fii, să ne lăsăm conduşi la Tatăl.

                                                                                                               (Comentariu de P. Fabio Rosini)