Din iubire se naşte iubire: un izvor care încă ţâşneşte
În timpul acela, Isus le-a spus discipolilor săi: aşa cum Tatăl m-a iubit pe mine, aşa v-am iubit şi eu pe voi. Rămâneţi în iubirea mea. Dacă ţineţi poruncile mele, rămâneţi în iubirea mea aşa cum eu am ţinut poruncile Tatălui meu şi rămân în iubirea lui. V-am spus acestea pentru ca bucuria mea să fie în voi şi bucuria voastră să fie deplină. Aceasta este porunca mea: să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum v-am iubit eu. Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii mei dacă faceţi ceea ce vă poruncesc. Nu vă mai numesc servitori, pentru că servitorul nu ştie ce face stăpânul lui. Însă v-am numit pe voi prieteni pentru că toate câte le-am auzit de la Tatăl vi le-am făcut cunoscute. Nu voi m-aţi ales pe mine, ci eu v-am ales pe voi şi v-am constituit ca să mergeţi şi să aduceţi rod, iar rodul vostru să rămână, pentru ca orice îl veţi ruga pe Tatăl în numele meu să vă dea. Aceasta vă poruncesc: să vă iubiţi unul pe altul. (In 15,9-17)
________________________________________
Chiar dacă imaginea viţei şi a mlădiţelor nu mai revine în fragmentul nostru, evanghelistul continuă să ne-o ţină în faţa ochilor prezentându-ne învăţătura de azi. Limfa care curge din trunchi la mlădiţele viţei simbolice este viaţa divină; ea izvorăşte din Dumnezeu, trece prin Isus şi ajunge la noi. Rodul vizibil al acestei vieţi este iubirea; din iubire se naşte iubire, pentru că Dumnezeu este iubire. Ni se spune încă o dată că izvorul şi esenţa vieţii noastre creştine este iubirea. Nu este inutil să ne reamintim de aceasta într-un timp de lipsă de toleranţă, de violenţă, de persecuţie, care face să reiasă diferenţa evidentă dintre creştinism şi celelalte religii. Din această inimă caldă a credinţei creştine s-a născut şi se naşte bogăţia înfloritoare a numeroaselor opere de caritate care fac frumoasă biserica noastră. Numai iubirea care vine de la Dumnezeu, revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dăruit la botez, îndeamnă creştinii spre primirea cu gratuitate, spre solidaritatea generoasă faţă de cei săraci şi nevoiaşi, spre grija iubitoare faţă de copii, de cei flămânzi şi de refugiaţi, spre grija faţă de ţările lumii a treia, unde voluntari şi misionari îşi oferă viaţa fără rezerve şi fără calcule. Evanghelistul Ioan ne-a strigat cu putere acest lucru în scrisoarea sa şi ar trebui să fim surzi ca să nu-l auzim: «Noi ştim că am trecut de la moarte la viaţă pentru că îi iubim pe fraţi. Cine nu iubeşte rămâne în moarte. Dumnezeu este iubire şi cine rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu, iar Dumnezeu rămâne în el» (1 In 3,14; 4,16).
Evanghelia de azi pune împreună trei tematici întreţesute profund între ele: iubirea lui Isus pentru discipolii săi, statornicia iubirii pe care Tatăl o are faţă de el; bucuria de a se simţi iubiţi; iubirea fraternă care îi uneşte pe creştini în Cristos. Să încercăm să descurcăm acest scul plăcut. Primul fir este de culoare roşie şi reprezintă iubirea lui Isus, fiind îmbibat cu sângele său: «Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi». Este o iubire care vine de la Tatăl, cel care «atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică» (In 3,16). Isus traduce în gesturi şi sentimente umane iubirea invizibilă şi imensă a Tatălui faţă de noi. În măreaţa rugăciune de la ultima cină, el putea încheia astfel: «Eu le-am făcut cunoscut (discipolilor) numele tău şi-l voi face cunoscut, pentru ca iubirea cu care m-ai iubit pe mine să fie în ei şi eu în ei» (In 17,26).
Adevăratul nume al lui Dumnezeu, pe care Isus ni l-a făcut cunoscut, este acesta: «Dumnezeu este iubire! Prin aceasta s-a arătat iubirea lui Dumnezeu în noi: Dumnezeu l-a trimis în lume pe Fiul său, unicul născut, ca să trăim prin el. În aceasta constă iubirea: nu noi l-am iubit pe Dumnezeu, ci el ne-a iubit şi l-a trimis pe Fiul său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre» (1In 4,8s). Din acest izvor ţâşneşte iubirea discipolilor: «Noi iubim pentru că el ne-a iubit mai întâi». Invitaţia lui Isus de a rămâne în iubirea sa este o invitaţie la ascultare, la păzirea poruncilor sale, care se rezumă în porunca de a iubi. E ca şi un mod de a spune: iubeşte şi fă cum vrei. De fapt, dacă iubeşti aşa cum Isus a iubit, nu poţi desât să semeni binele în jurul tău, vei fi stimulat să te sacrifici pentru binele fraţilor.
Al doilea fir ce trebuie desfăcut din sculul discursului lui Isus este firul alb al bucurie. Isus spune: «V-am spus acestea pentru ca bucuria mea să fie în voi şi bucuria voastră să fie deplină». Este spontan să ne gândim la bucuria celui care iubeşte şi se simte iubit. Nefericirea este rodul singurătăţii şi al marginalizării. Deznădejdea constă în a se simţi abandonat de toţi, închişi în blocul de gheaţă al indiferenţei şi ostilităţii. Bucuria se naşte şi creşte pe pământul iubirii, în special când iubirea asumă căldura gesturilor şi sentimentelor. Numai comuniunea cu Isus poate oferi adevărata bucurie. Ea constă în pacea conştiinţei şi în angajarea de credinţă. Pace şi bucurie sunt două gemene ce nu pot fi separate, care se nasc din viaţa divină trăită într-o strânsă unire cu Cristos. El însuşi astfel a spus-o la ultima cină: «Acum şi voi sunteţi trişti, dar vă voi vedea din nou şi inima voastră se va bucura, iar bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi» (In 16,22). Atunci era doar o promisiune, care s-a îndeplinit în dimineaţa paştelui, când Isus înviat a apărut în cenacol: «Pace vouă! Zicând aceasta, le-a arătat mâinile şi coasta. Discipolii s-au bucurat când l-au văzut pe Domnul» (20,19s). Pace şi bucurie aici se împletesc într-un mod ce nu poate fi desfăcut, ca rod al certitudinii învierii lui Cristos.
Al treilea fir este cel auriu al iubirii fraterne; este uşor să-i urmărim înlănţuirea: Tatăl îl iubeşte pe Isus, Isus îi iubeşte pe discipoli, discipolii trebuie să se iubească între ei. Vai să fie întreruptă această tiradă, părăsind întâlnirea. Ar fi ca o trădare a unei profunde prietenii. Însuşi Isus ne-a pus pe acest plan asigurându-ne: «Nu vă mai numesc servitori, v-am numit prieteni». Limita acestei prietenii este prietenia fără limite: «Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi». Iubirea creştină e una precum cea a lui Isus, pentru că el a revărsat iubirea sa în noi. El o numeşte «porunca sa» (în greacă: entolè); nu este vorba despre o poruncă impusă din afară, ci de o «exigenţă» care de naşte din interior, un fel de lege naturală de la care nu se poate sustrage. Aşa cum el nu a putut să nu ne iubească, la fel şi noi nu putem să nu ne iubim unul pe altul. A nu iubi ar fi ca un mod de a merge împotriva naturii. Suntem născuţi din iubire, în iubire trebuie să trăim. Iată de ce Isus ne aminteşte: «Nu voi m-aţi ales pe mine, ci eu v-am ales pe voi şi v-am constituit ca să mergeţi şi să aduceţi rod, iar rodul vostru să rămână». Am fost aleşi încă din veşnicie ca să formăm un singur trup cu Cristos, iar rodul acestei unităţi este iubirea. Dacă nu am iubi, am trăda natura noastră, am fi pomi sterili. Pentru noi, a nu iubi ar însemna să murim, un fel de crimă sinucidere (1In 3,14s). De aici insistenţa lui Isus la finalul discursului: «Aceasta vă poruncesc: să vă iubiţi unul pe altul». Este la ce să reflectăm cu seriozitate! Noi creştinii nu strălucim mereu în lume prin iubire. Războaiele cele mai violente s-au declanşat în ţările creştine, diviziunile sunt alimentate adesea de motive religioase, capitalismul care îi asupreşte pe săraci l-am inventat noi. Dar să privim la viaţa noastră de fiecare zi: ura, invidia, gelozia, duşmănia, indiferenţa, egoismul, violenţa se ivesc printre noi şi otrăvesc societatea noastră. Şi societatea suntem noi.
