DUMINICA A XXXIV-A DIN TIMPUL DE PESTE AN
DOMNUL NOSTRU ISUS CRISTOS, REGELE UNIVERSULUI
În vremea aceea, Isus le-a spus discipolilor săi: Când va veni Fiul Omului în gloria lui, împreună cu toţi îngerii, atunci se va aşeza pe tronul gloriei sale. Şi se vor aduna înaintea lui toate neamurile, iar el îi va despărţi pe unii de alţii aşa cum păstorul desparte oile de capre: va pune oile la dreapta sa, iar caprele la stânga. Atunci regele va spune celor de la dreapta sa: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu, moşteniţi împărăţia care a fost pregătită pentru voi de la întemeierea lumii! Căci am fost flămând, şi mi-aţi dat să mănânc, am fost însetat, şi mi-aţi dat să beau, am fost străin, şi m-aţi primit, gol, şi m-aţi îmbrăcat, bolnav, şi m-aţi vizitat, am fost în închisoare, şi aţi venit la mine!”.
Atunci îi vor răspunde cei drepţi, zicând: „Doamne, când te-am văzut flămând, şi te-am hrănit, sau însetat, şi ţi-am dat să bei? Când te-am văzut străin, şi te-am primit, sau gol, şi te-am îmbrăcat? Când te-am văzut bolnav sau în închisoare, şi am venit la tine?” Iar regele, răspunzând, le va spune: „Adevăr vă spun: tot ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi-aţi făcut”.
Atunci le va spune celor de la stânga: „Plecaţi de la mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic pregătit pentru diavol şi îngerii lui! Căci am fost flămând, şi nu mi-aţi dat să mănânc, am fost însetat, şi nu mi-aţi dat să beau, am fost străin, şi nu m-aţi primit, gol, şi nu m-aţi îmbrăcat, bolnav şi în închisoare, şi nu m-aţi vizitat”. Atunci ei îi vor răspunde, zicând: „Doamne, când te-am văzut flămând sau însetat sau străin sau gol, sau bolnav sau în închisoare, şi nu ţi-am slujit?” Iar el le va răspunde: „Adevăr vă spun: tot ce nu aţi făcut unuia dintre aceştia, cei mai mici, mie nu mi-aţi făcut”. Şi vor merge aceştia în chinul veşnic, iar cei drepţi, în viaţa cea veşnică. (Mt 25,31-46)
——————————–
Va fi o mulţime imensă de oameni care îl vor întâlni pe Cristos doar la sfârşitul timpurilor, atunci când El va fi criteriul autentic al fiecărei persoane, fiindcă se va prezenta aşa cum este: Rege.
Unora le va vorbi cu blândeţe, prezentându-le lucruri de care ei nu îşi mai amintesc, spunându-le că i-a întâlnit deja şi că a fost tratat bine. Aceştia îi vor spune: nu, nu este posibil, nu te-am văzut niciodată.
El le va răspunde: „Adevăr vă spun: tot ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi-aţi făcut”.
De atâtea ori ne-am întrebat cum se mântuiesc persoanele care nu îl cunosc pe Domnul, dar răspunsul luminos este tocmai în acest text: simpla omenie ne spune că cei flămânzi şi însetaţi trebuie ajutaţi, atitudine valabilă şi faţă de toţi ceilalţi năpăstuiţi din lume.
Nu trebuie să fim creştini pentru a face aceste lucruri, este de ajuns să fim oameni. Iar dacă este adevărat că a-L iubi pe Dumnezeu şi a-l iubi pe aproapele sunt două părţi ale aceleiaşi porunci, iată acum o prezentare concretă a acesteia. Prin urmare a-i ajuta pe cei oropsiţi este ca un permis de trecere pentru a intra în Cer, iar a-i dispreţui înseamnă să dispreţuieşti Paradisul, dar acest lucru oamenii nu îl cunosc.
Și totuși rămâne un lucru de clarificat: dar creștinii? Unde se află în acest text?
Deveniţi fii ai lui Dumnezeu prin Botez, sunt fraţii mai mici ai lui Isus, primul-născut al celor care înving moartea.
Apare totuşi o suspiciune: oare toţi „fraţii mai mici”, flămânzii, însetaţii, cei goi, cei închişi sunt într-adevăr discipolii lui Cristos? Este neliniştitor… şi totuşi…
Trebuie să ştim că Evanghelia după Sf. Matei este construită pe cinci discursuri ale lui Isus şi versetul succesiv textului din această duminică, într-adevăr, deschide povestirea Pătimirii, iar în textul nostru ascultăm ultimele cuvinte din al cincilea discurs. Care erau primele cuvinte din primul discurs? Le cunoaştem bine, le-am ascultat cu puţin timp în urmă la Solemnitatea Tuturor Sfinţilor: sunt cuvintele fericirilor. Acolo au fost proclamaţi fericiţi cei săraci, flămânzi şi însetaţi, cei care plâng şi cei persecutaţi. Sunt aceleaşi persoane. În primul discurs al lui Isus aceste persoane stăpânesc Împărăţia Cerurilor, iar în ultimul ele reprezintă permisul de liberă trecere spre Paradis.
Dar de ce tocmai aceştia sunt fraţii mai mici ai lui Isus? Fiindcă fraţii se aseamănă, iar Isus, în pătimirea sa, care va începe după un verset, va fi chinuit, dezbrăcat, însetat, bolnav, închis… şi va deschide Împărăţia Cerurilor.
Să sintetizăm: omenia este de ajuns pentru a face opere de caritate fizică, iar aceste opere vor decide valoarea vieţii oamenilor, fiindcă îngrijindu-i şi apărându-i pe cei săraci se intră în contact cu Domnul. Dar, dacă săvârşesc aceste fapte, nu demonstrez că sunt creştin, ci om.
A fi creştini înseamnă să accepţi crucea. Tocmai acele lucruri care provoacă oroare, lipsuri, boală, persecuţie, sunt locul unde se manifestă viaţa pe care Cristos ne-a dăruit-o. O viaţă care este mai puternică decât nimicul.
Umanitatea noastră este o chemare la solidaritate. Crucea noastră este locul unirii cu Cristos. Acolo, în dăruirea totală, se devine o bucată de cer. Adică creştini.
(Comentariu de P. Fabio Rosini)
