Discursul despre lucrurile din urmă
În timpul acela, Isus a spus discipolilor săi: În vremea aceea, după acea nenorocire, soarele se va întuneca, iar luna nu-şi va mai da lumina; stelele vor cădea de pe cer, iar puterile cerului se vor zgudui. Atunci îl vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori cu putere mare şi glorie. Atunci va trimite îngerii şi va aduna pe toţi aleşii săi din cele patru vânturi, de la capătul pământului până la capătul cerului. Învăţaţi de la smochin parabola: când mlădiţa devine deja fragedă şi dau frunzele, ştiţi că vara este aproape. La fel şi voi, când veţi vedea că se împlinesc acestea, să ştiţi că este aproape, la uşă. Adevăr vă spun că nu va trece această generaţie până nu se vor împlini toate acestea. Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece. Despre ziua şi ceasul acela nu ştie nimeni, nici îngerii în cer, nici Fiul, ci doar Tatăl. (Mc 13,24-32).
___________________________________________
În apropierea închiderii anului liturgic (suntem în penultima duminică). Biserica ne invită să ne orientăm privirea spre evenimentele sfârşitului istoriei, fie a celei personale, cât şi al lumii. Şi o face nepropunându-ne discursul escatologic, întocmai discursul despre lucrurile din urmă ţinut de Isus la Ierusalim cu puţin zile înainte de Paşte. Limbajul pe care-l auzim, neobişnuit nouă, era uşor înţeles de contemporanii lui Isus pentru că erau educaţi de către profeţi cu imaginile puternice pe care el le foloseşte. Inspiraţia este dată de prezicerea războiului iudaic, care va duce la distrugerea Ierusalimului şi pe care Isus o anunţă ca pe o mare «nenorocire care nu a fost de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi vreodată». Îşi încheiase, apoi, vestirea spunând: «Fiţi vigilenţi! Vi le-am spus toate dinainte» (Mc 13,14-23). Un popor întreg a fost implicat şi înfrânt în mod îngrozitor de acea enormă tragedie. Avem brutala ei descriere în «Războiul Iudaic», o lucrare istorică a lui Giuseppe Flavio care a trăit-o în prima persoană. Pentru evrei, aşa cum erau Isus şi ascultătorii săi, acea nenorocire teribilă era începutul şi imaginea sfârşitului lumii. Cu acea ocazie creştinii, sfătuiţi de Isus, au fugit în oraşul Pella, «pe munţi», la orient de Iordan.
Fără soluţii de continuitate, Isus trece la prezentarea ultimelor evenimente ale istoriei umane, care precedă şi însoţesc cea de-a doua sa venire. Profeţii au vestit «ziua Domnului», adică intervenţia sa mântuitoare în favoarea poporului său, cu imagini de dimensiune cosmică. Dumnezeu, care a creat lumea, nu se teme să facă dezordine în creaţia sa pentru a-l salva pe omul care valorează mai mult decât toate celelalte creaturi din cer şi de pe pământ. Aceasta doreau să spună profeţii Isaia (13,10; 34,4), Ioel (2,10s), Sofonia (1,15) care au inventat imaginile pe care Isus le-a împrumutat de la ei. Creatorul are mijloace şi putere pentru a schimba cursul lucrurilor lumii, atunci când decide să intervină. Mai mult decât despre sfârşitul lumii, Isus vorbeşte despre sine însuşi ca Fiu al omului care va veni pe norii cerului ca să judece lumea artificială, nedreaptă şi inumană pe care oamenii au construit-o cu mâinile lor. Prezisese acest lucru deja profetul Daniel, pe care Isus îl menţionează: «Iată, cineva ca un Fiu al Omului venea pe norii cerului. Lui i s-au dat stăpânirea, gloria şi domnia şi toate popoarele, neamurile şi limbile îl slujesc. Stăpânirea lui este o stăpânire veşnică, ce nu va trece, şi domnia lui nu va fi distrusă» (Dn 7,13 ş.u.).
Isus adaugă, ceva propriu, că «va trimite îngerii şi va aduna pe toţi aleşii săi din cele patru vânturi, de la capătul pământului până la capătul cerului» pentru a stabili cu ei Împărăţia veţnică a lui Dumnezeu în lume. Mai mult decât «sfârşitul» lumii, aici este descris «scopul» lumii, scopul său final, obiectivul său definitiv, proiectate şi voite de Dumnezeu. Pagina evanghelică, începută azi cu un limbaj aparent ameninţător şi cu descrierea simbolică de fenomene cosmice înfricoşătoare, se transformă astfel într-o promisiune: lumea nu va fi distrusă, ci schimbată de puterea mântuitoare a lui Cristos care, la sfârşitul timpurilor fixate de Dumnezeu, va finaliza lucrarea de mântuire începută cu întruparea. Atunci va apare un popor nou de înviaţi, iubiţi şi aleşi de Dumnezeu, o societate armonioasă bazată pe iubire şi pe bucurie. La secerişul final, îngerii care seceră vor repune recolta în grânarul lui Dumnezeu, separând-o de neghină (Mt 13,30.43). Totul indică faptul că va fi o recoltă bogată.
Ceea ce ne surprinde este vestirea lui Isus: toate acestea nu sunt departe de noi. Timpul final a fost inaugurat de el prin vestirea apropierii Împărăţiei (1,15). Acum o reaminteşte cu imaginea populară a smochinului care toamna intră în hibernare şi îşi pierde frunzele, vestind apropierea iernii, dar primăvara îşi scoate mugurii şi micile sale fructe pentru a vesti sosirea verii. Acel pom este ceasul care semnalează schimbarea anotimpului, pe care deja o poartă în sine. La fel este timpul lui Isus şi al Bisericii, un timp emfatic al vieţii care se va desface în frumosul anotimp final. În orient, primăvara este foarte scurtă şi lasă puţin timp pentru aşteptarea verii. Isus ne avertizează că manifestarea bruscă a Împărăţiei definitive a lui Dumnezeu este mereu aproape, mai mult, este deja în interiorul istoriei noastre, chiar şi în noi. Este necesar să ştim să recunoaştem semnele timpului, îndeosebi în evenimentele tragice care se verifică periodic şi care sunt precum durerii naşterii în apropierea naşterii unei noi vieţi.
Timpul final este deja prezent în timpurile dificile şi ameninţătoare pe care le trăim, în existenţa noastră fragilă de pribegi în căutarea unei patrii stabile unde să trăim pentru totdeauna. Isus abia a descris sfârşitul teribil al Ierusalimului şi al naţiunii iudaice. Pentru el era unul dintre acele semne care indică schimbarea rapidă a istoriei, provizorietatea tuturor lucrurilor, alergătura lumii către scopul final. Îi avertiza pe contemporanii săi că previziunile sale despre sfârşitul oraşului sfânt se vor verifica în timpul generaţiei lor: «Nu va trece această generaţie până nu se vor împlini toate acestea». Şi aceste lucruri s-au întâmplat întocmai în perioada de patruzeci de ani, vârsta unei generaţii, în anul 70. Când Isus spunea acest lucru, el nu era un catastrofist, nu visa la sfârşitul tuturor lucrurilor într-o mare conflagraţie cosmică. Atrăgea atenţia în mod real că nimic nu este stabil şi de durată în lume, pământul este plin de ruine pe care arheologia le pune bine în lumină; totul se îndreaptă cu iuţeală spre împlinire, nu spre sfârşit.
Atunci el intenţiona să descompună falsele certitudini ale acelora care credeau Ierusalimul oraş etern, garantat a fi scutit de pedeapsa lui Dumnezeu chiar şi pentru greşelile sale. Intenţiona să şi demonteze falsele certitudini ale acelora care se credeau nemuritori şi se gândeau să trăiască mereu tineri, precum şi de a se putea bucura de viaţă fără limite şi fără reguli morale. Ne avertizează pe noi toţi să nu ne alipim de lucrurile trecătoare ale acestei lumi; vom rămâne deziluzionaţi, iar la urmă vom rămâne cu mâinile goale. Intenţiona să ne trezească din somnul inconştienţei noastre, să ne facă să ieşim din banalitatea trăirii noastre cotidiene nesemnificative şi uşuratice, şi să ne punem marile întrebări existenţiale: Cine sunt? De ce trăiesc? Unde merg? Cum trebuie să-mi folosesc viaţa şi bunurile mele? Ce anume vrea Dumnezeu de la mine? Într-un cuvânt, vrea să transfere atenţia noastră de la lucrurile penultime la cele ultime ale vieţii. De fapt, doar acestea dau existenţei sensul ei adevărat.