În timpul acela, Isus a spus discipolilor săi: În vremea aceea, după acea nenorocire, soarele se va întuneca, iar luna nu-şi va mai da lumina; stelele vor cădea de pe cer, iar puterile cerului se vor zgudui. Atunci îl vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori cu putere mare şi glorie. Atunci va trimite îngerii şi va aduna pe toţi aleşii săi din cele patru vânturi, de la capătul pământului până la capătul cerului. Învăţaţi de la smochin parabola: când mlădiţa devine deja fragedă şi dau frunzele, ştiţi că vara este aproape. La fel şi voi, când veţi vedea că se împlinesc acestea, să ştiţi că este aproape, la uşă. Adevăr vă spun că nu va trece această generaţie până nu se vor împlini toate acestea. Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece. Despre ziua şi ceasul acela nu ştie nimeni, nici îngerii în cer, nici Fiul, ci doar Tatăl. (Mc 13,24-32).
–––––––
Anul liturgic se îndreaptă spre final, iar liturgia cuvântului de astăzi ne oferă spre reflecţie capitolul 13 al Evangheliei după Sf. Marcu, în cadrul căruia se vorbeşte despre sfârşitul timpurilor şi despre distrugerea Ierusalimului ce va avea loc în anul 70 d. C.. Dar care este subiectul principal? Sfârşitul întregii lumi, sau doar a Ierusalimului? Limbile ebraico-aramaice au tendinţa spre „polisemie”. Acest lucru înseamnă că un singur cuvânt are mai multe sensuri („poli” = multiplu; „semia” = semnificaţie).
De ce trebuie să facem aceste precizări? Pentru că textul din această duminică nu poate fi citit fără a ţine cont de această caracteristică a mentalităţii semitice, iar dacă la prima vedere pare că descrie un eveniment istoric, în realitate conţine şi ceva ce aparţine de domeniul meta-storicului, adică de domeniul lucrurilor de pe urmă. Dar nu numai de acestea, chiar dacă ele sunt cele mai importante.
Ce se spune despre „sfârşit”? Că este timpul în care soarele şi luna se întunecă şi stelele cad de pe firmamentul ceresc. Este opusul celei de-a patra zi a creaţiei, prăbuşirea ordinii stabilite. Dar tocmai în acel moment Fiul Omului vine, ca şi cum ar fi vorba despre o a doua creaţie, un moment în care îngerii merg să-i adune pe cei aleşi.
Natura, care îşi semnalează schimbările anotimpurilor, are rolul unui exemplu: dacă cineva vrea să afle când se apropie vara, atunci trebuie să privească la evoluţia smochinului. În mod analog, cine vrea să înţeleagă că venirea Fiul Omului este aproape, trebuie să privească la semnele cosmice care indică schimbări extraordinare.
Urmează cea mai complicată frază: „Nu va trece această generaţie până nu se vor împlini toate acestea!”. Oare Isus se referea doar la cei care-l ascultau?
Pentru cine este acest discurs? Pentru sfârşitul timpurilor, pentru distrugerea Ierusalimului în anul 70 d. C., dar şi pentru cei care-l ascultau. Într-adevăr, în timpul pătimirii şi morţii lui Cristos soarele s-a întunecat şi întreaga creaţie s-a cutremurat. În cea de-a treia zi Fiul Omului s-a arătat celor apropiaţi şi dă naştere unei vieţi care nu este cea a lumii, ci este rodul Botezului.
Dar acest Botez nu este doar pentru acea generaţie, ci şi pentru noi.
Tocmai aceasta se întâmplă în istoria fiecărei convertiri autentice şi în creşterea calitativă a credinţei: puterile cereşti care nu mai funcţionează sunt punctele noastre de referinţă care se prăbuşesc, atunci când „pantheon”-ul nostru personal (templul cu idolii noştri) ne deziluzionează, iar lumina în care ne-am încrezut se dovedeşte a fi falsă. Acesta este momentul Fiului Omului.
Anumite crize personale sunt mai mult decât binecuvântate. Anumite deziluzii care dărâmă coloanele existenţei noastre sunt o vizită a lui Dumnezeu. Ziua Domnului este acel moment în care tragem o linie şi înţelgem că trăim din superficialităţi. Se poate întâmpla să fie o boală, atuunci când ai senzaţia că soarele şi stelele se prăbuşesc. O schimbare imprevizibilă te face să vezi cu alţi ochi întreaga realitate din jurul tău. În acel moment, Fiul Omului vine să ne cerceteze inimile, îi cheamă pe aleşii săi, verifică adevărul din noi. Cei care îl primesc în acel moment pot să se debaraseze de multe poveri inutile.
În limba greacă, termenul „crisis” înseamnă evaluare, triere, clarificare, judecată.
Binecuvântate să fie crizele. În cadrul acestora Fiul Omului vine să ne cerceteze inimile.
(Comentariu de P. Fabio Rosini)