Adevărata şi falsa religiozitate
În vremea aceea, Isus spunea mulţimii prin învăţătura lui: „Feriţi-vă de cărturari, cărora le place să umble în haine lungi şi să fie salutaţi prin pieţe, să ocupe primele locuri în sinagogi şi locurile de onoare la ospeţe. Ei mănâncă avutul văduvelor şi se prefac că se roagă îndelung. Ei vor primi o condamnare mai aspră”. Stând în faţa vistieriei, privea cum punea mulţimea banii în caseta pentru ofrande. Mulţi bogaţi puneau mult. A venit şi o văduvă săracă şi a pus două monede mici, câţiva bani. Atunci i-a chemat pe discipolii săi şi le-a zis: „Adevăr vă spun că văduva aceasta săracă a pus mai mult decât toţi cei care pun în caseta pentru ofrande pentru că toţi au pus din surplusul lor, ea însă, a pus din sărăcia ei totul, tot ce mai avea la viaţa ei”. (Mc 12,41-44).
__________________________________________
Cu toţii suntem în stare să recunoaştem, în jurul nostru, adevărata şi falsa religiozitate, ne reuşeşte mai greu să discernem în noi atitudinile ce corespund unei situaţii sau alteia. Astăzi, evanghelia ne invită la un discernământ personal sănătos, prezentându-ne două exemple: unul făţarnic tipic cărturarilor şi cel generos al unei văduve sărace. În Isus nu a predominat nici o viziune pesimistă despre lume, realitate pe care el o privea cu obiectivitate, ştiind că răul şi binele convieţuiesc împreună; prin urmare, pe lângă rău ştia să discearnă şi binele, subliniindu-l. Învăţătura sa începe cu avertisment: «Feriţi-vă de cărturari!», adică fiţi atenţi să nu vă asumaţi convingeri şi atitudini asemănătoare acelor doctori ai legii, rabinii. Isus nu intenţionează să generalizeze, făcând de ruşine întreaga categorie a cărturarilor, vrea doar să stigmatizeze comportamentele pe care unii dintre aceştia le etalau, devenind emblemele unei false şi iritante religiozităţi.
Comportamentul acestor persoane este descris de Isus cu o ironie usturătoare, prin cinci atitudini caracteristice: vanitatea, notorietatea, superioritatea, exploatarea, pietatea demonstrativă. Pe primul loc el pune vanitatea, care-i amăgeşte pe cărturari să se comporte ca modele mereu pe scenă pentru paradă, îmbrăcaţi ca de sărbătoare, cu haine lungi şi pestriţe. Poate că Isus face aluzie la «Tallit», mantaua de culoare albă pentru rugăciune, dar ornată cu benzi colorate şi cu franjuri bogate, folosită şi azi, chiar dacă sub formă redusă. Bătea la ochi acel articol de îmbrăcăminte alb cu dungi. Cel care o îmbrăca dădea impresia că e om al lui Dumnezeu, mereu în rugăciune. Isus, care era obişnuit să privească la conţinut şi nu la aparenţă, spunea că aceştia erau «morminte văruite, care apar pe dinafară frumoase, dar în interior sunt pline cu oase de morţi şi cu toată putreziciunea» (Mt 23,27).
Isus adaugă, după vanitate, setea de notorietate, un fel de căutare maniacală a veneraţiei publice pe drumuri şi în pieţe. Cărturarii doreau să fie respectaţi, aclamaţi şi veneraţi de lume, nu conta dacă din iubire sau de frică. Această etalare de rang şi de superioritate, îi conducea la ocuparea primelor locuri la ospeţe şi în sinagogi. La ospeţe, locurile de onoare erau acelea mai apropiate de stăpânul casei, în sinagogi erau scaunele din primul rând, prevăzute cu rezemătoare pentru cot şi eventual uşor mai ridicate. Isus îi loveşte oarecum peste faţă atunci când îi descrie drept exploatatori ai văduvelor, categoria persoanelor cele mai lipsite de apărare. Erau experţi ai legii, de aceea erau chemaţi ori se ofereau în mod spontan ca avocaţi apărători pentru persoanele incompetente în nesfârşitele cauze de moştenire, cerând apoi onorarii bogate.
Ultima trăsătură este constituită de privilegiul devoţiunii şi al sfinţeniei. Are de-a face cu comicul, în tabloul viu descris de Isus, să fie văzuţi rugându-se îndelung în mod ipocrit «în sinagogi şi la colţurile pieţelor, stând ăn picioare ca să fie văzuţi de oameni» (Mt 6,5). Isus ne-a lăsat imaginea plastică a unuia dintre aceştia în parabola fariseului şi al vameşului care se roagă, unul lângă celălalt, în templu. Rugăciunea cărturarului fariseu este umflată şi vanitoasă: «Eu nu sunt ca ceilalţi oameni, hrăpăreţi, nedrepţi, adulteri, sau chiar ca vameşul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână şi dau zeciuială din ceea ce câştig» (Lc 18,11-12). E greu de găsit o impertinenţă mai dezgustătoare ca aceasta.
Acestui tablou negativ de o ironie usturătoare, evanghelistul îmbină un portert pozitiv plăcut, surprins în mod direct, care are ca protagonistă o văduvă săracă, una dintre acelea pe care cărturarii le exploatau şi le dispreţuiau. Astfel încheie Isus, într-un mod frumos, discursurile sale polemice cu autorităţile iudaice din Ierusalim. Suntem în curtea interioară a Templului, numit curtea femeilor, acolo unde era situată «camera vistieriei» (în greacă gazofylakion). Primul care ne-o descrie este istoricul Giuseppe Flavio (BJ V,5,2). Alte texte rabinice ne informează că aici erau situate 12 recipiente mari destinate colectei ofertelor pentru cultul sanctuarului. Fiecare recipient avea o deschidere în formă de con pentru a introduce monedele, care alunecau înăuntru zăngănind. În cameră era un preot destinat să colecteze taxele templului şi să înregistreze eventualele donaţii de bijuterii şi obiecte preţioase. Isus este aşezat împreună cu discipolii tocmai în faţa acestei vistierii şi observă cum persoanele vin şi pleacă, depunând ofertele lor. Monedele valoroase aruncate cu mâna plină de cei bogaţi căzând fac mare zgomot şi trezesc admiraţia celor prezenţi. În vistieria tempului nu puteau fi introduse monede păgâne, cu imaginea împăratului sau al unei divinităţi. De asta se ocupau schimbătorii de bani ca să le schimbe cu monede evreieşti curente, care erau din cupru şi, prin urmare, mai numeroase şi răsunătoare.
La un anumit punct apare o văduvă săracă, care era recunoscută după haina ei închisă la culoare şi boţită. Isus o priveşte cu o atenţie şi simpatie deosebită. Poate că i-o aduce aminte pe mama sa. Femeia desface nodul batistei şi scoate singurele monede pe care le are: sunt două «lepta», două mărunţişuri de cupru, monedele cel mai mici care atunci erau în circulaţie. Marcu explică cititorilor săi romani că suma acestora echivala cu un ban, adică cu un «quadrante», cea mai mică măsură monetară folosită la Roma. Mai puţin de atât nici că se putea oferi, însă Isus comentează că mai mult de atât femeia nici nu putea da, pentru că «a pus tot ce mai avea la viaţa ei». Descoperise în acea creatură adevăratele dimensiuni ascunse ale generozităţii sale şi le arată drept exemplu discipolilor.
Privind generozitatea acelei femei nu putea să nu se gândească la văduva din Sarepta, o femeie învăţată ajunsă la sărăcia extremă, care i-a dăruit lui Ilie tot ce avea în casă pentru sine şi pentru fiul ei: un pumn de făină şi câteva picături de ulei. La invitaţia profetului, femeia a frământat făina şi a făcut o turtă pe care a dat-o omului lui Dumnezeu. Episodul se referă la prima lectură de azi, luată din Cartea I a Regilor (17,10-16). Femeia aceea a avut încredere în Dumnezeu şi, din acea zi, «făina din vas nu s-a terminat şi untdelemnul din urcior nu s-a împuţinat». Astfel Ilie, persecutat şi fugărit, şi-a putut afla locuinţă în acea casă ospitalieră. Ambele văduve sunt femei cu o credinţă mare, riscă totul, punând speranţa lor numai în providenţa lui Dumnezeu. Isus i-a învăţat pe discipolii săi această credinţă absolută, iar acum o poate demonstra concret prin acea văduvă întâlnită cazual în casa Tatălui. În Discursul de pe Munte spusese: «Nu vă îngrijoraţi pentru viaţa voastră: ce veţi mânca sau ce veţi bea, nici pentru trupul vostru: cu ce vă veţi îmbrăca. Oare nu este viaţa mai mult decât hrana, iar trupul mai mult decât îmbrăcămintea? Dar Tatăl vostru ceresc ştie că aveţi nevoie de toate acestea. Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeui şi dreptatea lui şi toate acestea vi se vor adăuga» (Mt 6,25-33). Femeia aceea, care nu auzise discursul său din Galileea, îl trăia la fel prin instinctul de credinţă. Drept urmare a primit lauda lui Isus.
Cele două părţi din evanghelie, pe care le-am comentat, stabilesc o confruntare clară valabilă şi azi pentru fiecare dintre noi. Pe de o parte, este criticată o religiozitate plină de vanitate, pe de altă parte este lăudată o puternică credinţă ascunsă şi discretă; pe de o parte există zgârcenia nesătulă a celui care profită de cei slabi, pe de alta există generozitatea totală fără calcule a celor buni; cărturarii urmează notorietatea şi privilegiile, văduva caută ascunderea şi modestia; unii fac parada devoţiunii prin rugăciuni lungi, femeia practică caritatea efectivă fără ca stânga să ştie ce face dreapta sa (Mt 6,3).
Poate că ar trebui să mergem la şcoala de credinţă şi speranţă a celor umili, care le practică fără a suna din trâmbiţă înaintea lor. Fiecare parohie are pe cineva. Riscul maeştrilor este prezumpţia de a învăţa ceea ce ei nu practică.
