În vremea aceea, Isus spunea mulţimii prin învăţătura lui: „Feriţi-vă de cărturari, cărora le place să umble în haine lungi şi să fie salutaţi prin pieţe, să ocupe primele locuri în sinagogi şi locurile de onoare la ospeţe. Ei mănâncă avutul văduvelor şi se prefac că se roagă îndelung. Ei vor primi o condamnare mai aspră”. Stând în faţa vistieriei, privea cum punea mulţimea banii în caseta pentru ofrande. Mulţi bogaţi puneau mult. A venit şi o văduvă săracă şi a pus două monede mici, câţiva bani. Atunci i-a chemat pe discipolii săi şi le-a zis: „Adevăr vă spun că văduva aceasta săracă a pus mai mult decât toţi cei care pun în caseta pentru ofrande pentru că toţi au pus din surplusul lor, ea însă, a pus din sărăcia ei totul, tot ce mai avea la viaţa ei”. (Mc 12,41-44).
—————–
În Evanghelia din această dumninică ne sunt prezentate două tipuri de personaje aflate în contrapoziţie: pe de o parte sunt cărturarii îmbrăcaţi în haine lungi şi ahtiaţi după onoruri şi ospeţe, iar pe de altă parte se află o sărmană văduvă cerşetoare.
Caracteristicile acestor două tipuri de personaje sunt aviditatea acestor conducători religioşi şi generozitatea sărmanei femei.
Faptele principale ale cărturarilor sunt: să primească onoruri, să aibă primele locuri, să se folosească de puţinele venituri ale văduvelor şi să se roage în mod public pentru a fi văzuţi.
Acesta este un mod de a fi care se îndreaptă spre o singură direcţie: spre propriul ego.
Look-ul obsesiv, rolurile şi reunoaşterile laudative, un „eu” obsesiv care devorează viaţa. Şi toate acestea prin intermediul religiei. Îţi vine să te cutremuri.
Se spune că Evanghelia după Sf. Marcu a fost scrisă la Roma, probabil pentru a culege predicarea lui Petru, primul dintre apostoli.
Dar oare de ce erau interesaţi auditorii creştini de atitudinea cărturarilor iudei? Era vorba doar despre o amintire „arheologică” a vieţii lui Isus? Nu se rezuma doar la atât. Acesta era şi este mesajul Evangheliei, el se adresează fiecărui ascultător din orice epocă.
Aceşti cărturari reprezintă o deviaţie a trăirii religioase, şi nu numai pentru cei de atunci, ci şi pentru comportamentul uman în general. Ei ne arată ce înseamnă să cedezi în faţa unui egoism devorator care se foloseşte de tot ce îi este la îndemână pentru a-şi hrăni „golul” său interior. Pentru a fi sinceri, consider că acest tip de comportament ne priveşte pe toţi.
Este un tip de comportament pe care îl întâlnim în sacristie, în consiliul parohial, în grupul de rugăciune. Este vorba despre un mesaj creştin care alunecă doar la suprafaţă, având dedesubt o inimă descrisă de Prov 30,15: „Lipitoarea are două fiice: «Dă-mi, dă-mi!»”.
Aceasta este o inimă de lipitoare. Evanghelia ne îndeamnă să ne ferim de acest comportament, fiindcă în fiecare dintre noi există o tendinţă spre această formă de aviditate, începând de la frustrarea unor planuri nerealizate şi până la compromisurile pe care le facem prin omisiunile noastre, sau lâncezeala care este probabil cel mai mare rău răspândit în rândurile clerului şi a creştinilor.
De aceea putem să înţelegem ceea ce reprezintă această sărmană văduvă: comportamentul ei ne indică o cale de ieşire, un drum pe care, dacă vom merge, nu vom aluneca în obscenitatea cărturarilor din această Evanghelie.
Calea de ieşire constă în conştientizarea atitudinii acestei văduve în momentul în care îşi depune bănuţii în visteria din templu. Acei bani erau destinaţi cultului liturgic şi săracilor, adică lui Dumnezeu şi săracilor. Pe când ceilalţi donează din ceea ce au în surplus, adică fără să suporte anumite riscuri pentru situaţia lor materială, cu alte cuvinte nu îşi schimbă situaţia lor materială, sărmana văduvă depune „tot ce mai avea la viaţa ei”. Cu alte cuvinte, riscă să nu mai aibă nimic. Îşi încredinţează viaţa sa. Trebuie să notăm: chiar dacă are doar doi bănuţi, îi depune pe amândoi. Putea, nu-i aşa?, să-şi păstreze pentru ea măcar unul…
Oricine vrea să se ferească de o inimă de lipitoare trebuie să ştie cum să procedeze: să se mulţumească cu necesarul. Să nu acumuleze lucruri superficiale, pentru că sunt trecătoare. Există multe parohii în care bisericile, la liturghia duminicală, sunt pline de credincioşi, dar care însă nu aderă la mesajul Evangheliei cu toată inima, mulţumindu-se doar cu unele firimituri din credinţa creştină. La fel ne comportăm şi cu aproapele: până când celălalt nu-mi demonstrează că are cu adevărat nevoie de ceva şi, prin urmare, trebuie să renunţ la lucrurile pe care le consider „necesare” pentru mine, nu-l bag în seamă. Nu reuşesc să intru într-o relaţie caritabilă adevărată cu el.
Doar atunci când vom avea pe prim plan relaţia cu Dumnezeu şi cu aproapele nostru, doar atunci ne vom bucura de gustul adevăratei iubiri. Atunci inima nu va mai fi o vârtej.Va fi cu adevărat liberă.
