Astăzi trebuie să mă opresc în casa ta: oaspetele nostru Dumnezeu
În acel timp, Isus a intrat şi a traversat Ierihonul. Şi iată, un bărbat numit Zahéu, care era șeful vameșilor şi era bogat, căuta să vadă cine este Isus, dar nu putea din cauza mulțimii, întrucât era mic de statură! Atunci a alergat înainte şi s-a suit într-un sicomor ca să-l vadă, căci Isus avea să treacă pe acolo. Când a ajuns în acel loc, Isus, ridicându-şi ochii, i-a spus: „Zahéu, coboară în grabă pentru că astăzi trebuie să rămân în casa ta!”. El a coborât în grabă şi l-a primit cu bucurie. Toți cei care au văzut murmurau, spunând: „A intrat să fie găzduit la un om păcătos”. Dar Zahéu, stând în picioare, i-a spus Domnului: „Iată, Doamne, jumătate din ceea ce am o dau săracilor şi dacă am nedreptățit pe cineva, îi dau înapoi împătrit!”. Atunci Isus i-a spus: „Astăzi s-a făcut mântuire pentru această casă, întrucât şi el este fiul lui Abrahám. Pentru că Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască ceea ce era pierdut”.
Lc 19,1-10
—————————————
Suntem pe ultima parte a drumului pe care Isus îl parcurge spre Ierusalim. Isus intră în Ierihon, un oraș la granița dintre Perea și Iudeea și întâlnește două personaje emblematice: un orb cu numele de Bartimeu (Marcu ne spune numele) și un vameș numit Zaheu, prototipuri ale unei credințe care mântuiește. Cele două cazuri sunt întâlnite pe marginea drumului, în timp ce Isus trece prin oraș, iar ambele cazuri enervează mulțimile care participă la cele două scene povestite. Orbul enervează prin strigătele lui stridente. Mulțimea îl invită cu insistență să tacă, însă el ridică tonul, strigă și mai tare pentru a se face auzit de învățătorul care trece: «Isuse, fiul lui David, ai milă de mine!».
Același strigăt trebuie să se fi declanșat inconștient și în inima lui Zaheu care s-a urcat într-un copac din apropiere pentru a-l vedea pe Isus care trecea.
În amândoi există o dorință arzătoare de a crede. Oricum aceste două evenimente vor să scoată în evidență mântuirea trupească și sufletească adusă de Isus. El a venit să vindece omul în trup și în suflet și vestește acest lucru prin două intervenții răsunătoare în Ierihon, înainte să o spună cu putere prin dăruirea vieții în pătimire și înviere, pe care le va înfrunta peste câteva zile în orașul sfânt.
Relatarea plină de viață a lui Luca despre Zaheu completează seria lungă de învățături despre pericolele bogăției. Printre acestea se remarcă figurile renumitului bogat care a cerut indicații pentru a obține viața veșnică (18,18-23), a bogatului din parabolă care în viață a ignorat sărăcia extremă a lui Lazăr care era la ușa lui (16,19-31). Două eșecuri care afectează profund viitorul celor în cauză. Îndată după nereușita dialogului cu bogatul renumit, evanghelistul are grijă să ne relateze succesul dialogului lui Isus cu Zaheu, prezentat și el drept un bogat renumit, întrucât este șef al vameșilor. Ierihon, un oraș de frontieră, deținea un birou important unde se purtau discuții privind tarifele și taxele pentru mărfurile care proveneau din Perea și trebuiau să ajungă la Ierusalim. În fruntea acestui birou de achiziții fiscale se afla Zaheu, cunoscut de toți ca fiind un om zgârcit, corupt și speculant. Viața sa era în contradicție cu numele său, „Zakkai”, care înseamnă „drept, pur”.
Era mic de statură, dar curios să vadă cine este acel Isus atât de renumit și care, cu puțin timp în urmă, deschisese ochii unui orb din orașul său. El aleargă înainte pe același drum, pe unde era mai puțină lume, și se suie într-un sicomor, un copac cu ramuri joase, pe care se putea urca ușor. În acea confuzie nimeni nu putea observa puțina demnitate a comportamentului său, și în acest fel nu riscă să pară ridicol. Doar Isus îi acordă o atenție deosebită și îl cheamă pe nume, invitându-l să coboare. Ordinea este răsturnată. Părțile sunt inversate: înainte era el cel care îl căuta pe Isus, acum este învățătorul cel care îl caută tocmai pe el, pe vameșul care a fost disprețuit și evitat de toată lumea. Întâlnirea neașteptată ne spune că tocmai Isus a fost cel care l-a anticipat în căutarea sa. Dumnezeu ne-o ia înainte întotdeauna, când ajungem, El este deja acolo și ne așteaptă ca să ne spună: „Astăzi trebuie să vin în casa ta”. Încă o dată, Luca traduce cu „astăzi” apropierea Domnului și a mântuirii și îi asociază bucuria primirii cântată de îngeri la Crăciun (2,11).
Venind în lume, Fiul lui Dumnezeu a cerut întotdeauna ospitalitate, din momentul în care s-a născut în Betleem și până când a celebrat ultima sa cină la Ierusalim. Spunea: „Fiul Omului nu are unde-și rezema capul” (Lc 9,58). Și astăzi, El cere fiecăruia dintre noi să-i facă un loc în propria casă: „Iată, eu stau la ușă și bat! Dacă cineva (…) îmi deschide ușa, voi intra la el și voi sta la masă cu el” (Ap 3,20).
Relatarea atinge punctul culminant atunci când Isus se autoinvită în casa lui Zaheu. Chiar vrea să rămână peste noapte la el (verbul folosit în limba greacă: „ kataklìnein ”, înseamnă tocmai „a rămâne peste noapte”). Vameșul, excomunicat de toți, nu ar fi îndrăznit niciodată atât de mult, deoarece era conștient de nevrednicia și de statutul său de păcătos. Percepe acest lucru cu mai multă claritate din murmurările și criticile care vin din gura tuturor. Mulțimea este scandalizată și indignată de comportamentul lui Isus și comentează pe larg: „A intrat să fie găzduit la un om păcătos”. Zaheu este acolo, în picioare, mut în fața lui Isus, atins profund de acea prietenie pe care nimeni nu a mai avut-o față de el; în interiorul său este confuz și atins de har, însă știe totuși să-și facă încă odată socotelile care se învârt în creierul său de contabil.
Convertirea, pe care o simte înălțându-se din inimă, îl determină să fie generos pentru prima dată în viața lui. El își exprimă propunerea dintr-o singură suflare: „Iată, Doamne, jumătate din ceea ce am o dau săracilor şi dacă am nedreptățit pe cineva, îi dau înapoi împătrit!”.
Isus i-a cerut doar ospitalitate, însă el a făcut totul singur. Legea evreiască cerea să se ofere doar o cincime ca binefacere pentru săraci, iar în restituiri cerea dobânzi de maximum douăzeci la sută. Zaheu dăruiește fără calcule, cu o generozitate extremă. Primește, astfel, lauda plină de satisfacție a lui Isus care declară: „Astăzi s-a făcut mântuire pentru această casă”.
Va părea ciudat faptul că nu i-a cerut lui Zaheu să dea totul săracilor, așa cum a făcut-o cu tânărul bogat de dinainte (18,22). Dacă acesta ar fi trebuit să dea totul săracilor, cum ar fi putut să restituie datornicilor? Este evident că Dumnezeu nu cere tuturor aceleași lucruri, așa cum face un perceptor inflexibil. El cere tuturor detașare, generozitate, inimă deschisă și împărtășire, însă fiecăruia după posibilitățile sale. Chemările sunt multe și variate; trupul lui Cristos nu este alcătuit numai dintr-un singur membru, bogăția sa constă în diversitatea membrelor sale (1Cor 12,4-11).
Relatarea prezintă o dublă concluzie: în prima, Isus anunță că, odată cu El, mântuirea a intrat astăzi în casa păcătosului, implicând întreaga familie. El și familia sa au devenit cu adevărat fii ai lui Abraham în sens creștin, datorită asemănării în credință cu strămoșul său și datorită noii familiarități stabilite cu Dumnezeu (Gal 3,7). În cea de-a doua concluzie, Isus enunță scopul central al misiunii sale, scop valabil pentru toate timpurile: El a venit să-i caute păcătoși pentru a-i chema la convertire.
Cuvintele sale recheamă parabola oii rătăcite, căutată și găsită cu imensă bucurie.
Pur și simplu este paradoxal faptul că Dumnezeu este într-o căutare plină de iubire față de noi, ca și cum ar avea nevoie de om, de fiecare om, în special de cel care se află mai departe de El. Cea mai mare bucurie a lui este să ne găsească și să împărtășească cu noi prietenia sa caldă, de a fi oaspete în casa inimii noastre, în așteptarea ca noi să fim oaspeții săi în cer.
Zaheu, dintr-un blestemat devine un exemplu pentru noi.
Acestea sunt minunile lui Dumnezeu.
