Rugăciunea smerită a celor care se simt păcătoși
În acel timp, Isus a spus această parabolă unora care se credeau în sine drepți şi-i disprețuiau pe alții. „Doi oameni au urcat la templu ca să se roage: unul era fariseu, iar celălalt, vameș. Fariseul, stând în picioare, se ruga în sine astfel: «Dumnezeule, îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni: hrăpăreți, nedrepți, adulteri, sau chiar ca vameșul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din ceea ce câștig». Vameșul, în schimb, stând departe, nici măcar nu îndrăznea să-şi ridice ochii spre cer. Își bătea pieptul, zicând: «Dumnezeule, îndură-te de mine păcătosul!». Vă spun că a coborât la casa lui îndreptățit mai degrabă acesta decât celălalt; căci oricine se înalță pe sine va fi umilit, iar cel care se umilește va fi înălțat”.
Lc 18,9-14
———————————–
În această duminică, Evanghelia ne prezintă o altă parabolă despre rugăciune bazată pe o confruntare între doi protagoniști. Luca, evanghelistul rugăciunii, ne oferă un nou fragment din cateheza culeasă din învățăturile lui Isus. După ce ne-a spus că rugăciunea creștină este eficientă, dacă este perseverentă și încrezătoare, acum ne învață că ea trebuie să mai fie și umilă și sinceră. În relatarea sa, Isus istoric îi vizează pe cei care „se cred în sine drepți și îi disprețuiesc pe ceilalți». Prin urmare, se adresează acelora care au o evlavie periculoasă și greșită, ca aceea a unor farisei din vremea sa. Desigur, nu toți fariseii erau așa, mulți dintre ei aveau o evlavie/devoțiune autentică, profundă și sinceră. Rabinul Hillel, un maestru fariseu care era aproape contemporan cu Isus, învăța: «Când te rogi, nu te despărți de adunare, până în ziua morții tale nu te încrede în tine însuți și nu-ți judeca vecinul până când nu te vei fi pus în situația lui». Este exact ceea ce învață Isus în parabola noastră.
Pentru a-și transmite învățătura sa în mod eficient și incisiv, Isus ne pune dinainte doi protagoniști care se află în totală opoziție în stima populară a vremii sale: un fariseu și un vameș.
Aceștia sunt înfățișați în timp ce se roagă și sunt comparați din acest punct de vedere particular, pentru a arăta care dintre cele două rugăciuni este cea plăcută lui Dumnezeu. Luca preferă să culeagă/adune parabolele lui Isus care stabilesc un paralelism antitetic între două personaje pentru a scoate în evidență cu mai multă claritate atitudinea pozitivă și cea negativă. El a făcut-o cu parabola celor doi fii diferiți (15,11-32), cu cea a lui Lazăr și a bogatului egoist (16,19-31) și cu cea a judecătorului și a văduvei, citită duminică trecută (18,1-8).
Cele două personaje, fariseul și vameșul, sunt două figuri emblematice, două personaje tipice, care se ridică la rangul de simboluri antitetice în imaginația ebraică a vremii. Amândoi urcă din partea de jos a orașului la templul sacru din Ierusalim pentru a se ruga, exprimându-și astfel propria devoțiune. Se roagă în tăcere, în sine, conversând în interiorul lor atât cu Dumnezeu cât și cu ei înșiși. Cu toții pot și trebuie să se roage în acest fel, chiar dacă fiecare în modul său. Cea mai autentică rugăciune ia naștere din profunzimea inimii și aceasta coboară apoi în viața fiecăruia cu problemele ei, cu convingerile și dorințele pe care orice om le poartă în interior. Aceasta este realitatea vie și concretă pe care Isus o prezintă și o confruntă spre învățătură.
Primul protagonist este un fariseu, adică un om aparținând unei mișcări spirituale laice, compusă din meșteșugari, țărani, comercianți, condusă de doctorii legii (rabinii), care îi învățau să respecte cu scrupulozitate cele 313 precepte derivate din tradiția orală și scrisă care urca până la Moise. Aceștia erau, de obicei, oameni serioși, dedicați, sinceri, exemplari și stimați, dar care – dincolo de a fi ceva ipotetic, riscau să trăiască formalismul și fundamentalismul religios. Acest lucru îi făcea, uneori, să fie mândri, iscoditori, capabili să se sustragă celor mai importante îndatoriri religioase. Drept urmare, pe unii ca aceștia Isus îi numește ipocriți, morminte văruite. Rugăciunea fariseului, sintetic descrisă de către Isus, este o mulțumire adusă lui Dumnezeu pentru ajutorul primit pe calea sfințeniei. El recunoaște lucrările harului, dar apoi se complace în aceasta cu mândrie ca fiind un privilegiu personal și stabilește astfel o confruntare plină de ură între el și ceilalți, în special cu vameșul care se roagă cu el. Rugăciunea lui sfârșește prin a fi o listă de merite prezentate cu nerușinare înaintea lui Dumnezeu și o judecată nedreaptă și nefondată față de ceilalți.
Se înțelege imediat că vameșul are toată simpatia și considerația naratorului. El s-a oprit departe de altar, măsurându-și, aproape cu umilință, distanța față de Dumnezeu și față de fariseul sfânt care îl disprețuiește. Nu îndrăznește să-și ridice ochii spre cer pentru că îi este rușine de sine și își bate pieptul în semn de pocăință, ca și cum s-ar debarasa de păcatele sale. El aparținea categoriei funcționarilor publici și entităților teritoriale însărcinate cu colectarea impozitelor, taxelor, chiriilor pe proprietățile statului. Erau de nesuferit, tratați cu ură și defăimați pentru că erau colaboratori ai romanilor ocupanți și pentru că erau lacomi și dornici să se îmbogățească prin orice mijloace pe spatele oamenilor. Fariseii îi considerau pe aceștia zgârciți, egoiști, hoți irecuperabili. Erau păcătoși publici și își dădeau seama de asta.
Rugăciunea vameșului este la fel de simplă și de umilă precum cea a oamenilor care nu pot face discursuri lungi. El reușește să spună doar atât: „O Dumnezeule, ai milă de mine păcătosul ”, o rugăciune scurtă, dar smerită, intensă și sinceră. Nu încearcă să-și enumere păcatele, care pentru el sunt imposibil de catalogat și nu formulează nici o propunere specifică, pentru că ceilalți l-au făcut să creadă că este incapabil să le mențină. Rugăciunea sa schematică servește la stabilirea unui frumos dialog de iubire cu Dumnezeu, care citește în inima fiecăruia cuvintele pe care am fi dorit să le spunem și pe care nu am știut cum să le spunem.
Concluzia lui Isus este la fel de evidentă și clară precum sentința judecătorului divin: „Eu vă spun!”. Cuvintele sale care urmează au trebuit să răsune tulburătoare și scandaloase, pentru că realizau o răsturnare a așteptărilor și a convingerilor existente. Rugăciunea fariseului este respinsă de Dumnezeu care are un dezgust față de cei mândri, în schimb, este mulțumit de rugăciunea vameșului pentru că El îi primește cu iubire pe cei smeriți.
Relatarea nu conține nici o denigrare a fariseului, dar indică faptul că Dumnezeu nu poate accepta pe acela care se laudă cu nerușinare cu propriile merite și are pretenții față de dânsul. Umila cerere de iertare și recunoașterea propriei sărăcii spirituale merită justificarea, adică mântuirea lui Dumnezeu.
Nimeni nu este cu adevărat mare înaintea lui Dumnezeu dacă nu devine mic.
