O chemare căzută în gol
În timpul acela, când Isus pleca la drum, un om a venit în fugă şi, îngenunchind, l-a întrebat: „Învăţătorule bun, ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” Isus i-a zis: „De ce-mi spui bun? Nimeni nu este bun decât numai Dumnezeu. Cunoşti poruncile: Să nu ucizi! Să nu comiţi adulter! Să nu furi! Să nu dai mărturie falsă! Să nu înşeli! Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta!” Atunci el i-a zis: „Învăţătorule, toate acestea le-am păzit din tinereţea mea”. Isus, privindu-l, l-a îndrăgit şi i-a spus: „Un lucru îţi lipseşte: mergi, vinde ceea ce ai şi dă săracilor şi vei avea comoară în cer, apoi vino şi urmează-mă!” Întristat de acest cuvânt, el a plecat mâhnit pentru că avea multe bogăţii.
Atunci, privind în jur, Isus le-a spus discipolilor săi: „Cât de greu vor intra în împărăţia lui Dumnezeu cei care au bogăţii!” Discipolii se mirau de cuvintele lui. Dar Isus le-a zis din nou: „Copii, cât de greu se intră în împărăţia lui Dumnezeu! Mai uşor este ca o cămilă să treacă prin urechea acului decât ca un bogat să intre în împărăţia lui Dumnezeu”. Iar ei erau peste măsură de uluiţi şi spuneau între ei: „Atunci, cine se poate mântui?” Privindu-i, Isus le-a spus: „Pentru oameni este imposibil, nu însă pentru Dumnezeu, căci pentru Dumnezeu toate sunt posibile”.
Petru a început să-i spună: „Iată, noi am lăsat toate şi te-am urmat”. Isus i-a zis: „Adevăr vă spun că nu este nimeni care a părăsit casă, sau fraţi, sau surori, sau mamă, sau tată, sau copii, sau ogoare pentru mine şi pentru evanghelie şi să nu primească însutit acum, în timpul acesta, case, fraţi, surori, mame, copii şi ogoare, dar şi persecuţii, iar în veacul care va veni, viaţa veşnică. (Mc 10,17-30).
_____________________________________________
Trăim într-o lume în care vocea lui Dumnezeu riscă să cadă în gol, pentru că societatea bunăstării şi a confuziei mediatice o sufocă. Suntem prinşi de prea multe interese, primim prea multe chemări, suntem îngreunaţi de prea multele lucruri pe care le deţinem în casă şi nu mai riscăm să găsim spaţiul pentru a gândi şi asculta şoapta interioară a Duhului. Atunci când ajungem să percepem cererea exigentă a lui Isus în profunzimea inimii noastre, devenim şi noi întunecaţi la faţă, ca acel om bogat, care nu a ştiut să renunţe la multele sale bunuri. Credem şi noi în Dumnezeu, păzim poruncile sale cele mai importante, dar nu avem nici un elan interior de tinereţe spirituală. Suntem bătrâni şi sclerotici în credinţă, aşezaţi comod pe fotoliile din casă, fără entuziasm şi voinţă de a ne angaja. Suntem cămile greoaie şi cocoşate care nici nu mai încearcă să intre prin urechea acului, încercare considerată imposibilă şi nerealistă. Evanghelia de astăzi ne poate servi drept clopoţel de alarmă pentru a ne trezi.
Isus continuă să meargă pe drumul spre Ierusalim şi întâlneşte un personaj ciudat care aleargă să i se îngenuncheze dinainte. Dă impresia să fie unul dintre acei pioşi introvertiţi şi scrupuloşi care se îngenunchează cu uşurinţă în faţa oricărei statui al unui sfânt, în căutarea siguranţei şi al confortului. Şi întrebarea sa oglindeşte individualismul celui care se gândeşte să-şi salveze sufletul, decât să facă binele privind în jurul său: «Învăţătorule bun, ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?». Se pare că Isus nu agreează acea aparentă linguşire conţinută în denumirea «bun» pe care omul i-o adresează. Bun este numai Dumnezeu, spune, oamenii sunt buni din reflex şi într-un mod foarte nepotrivit. Denumirea s-ar putea aplica bine şi lui, dacă omul l-ar considera Fiu al lui Dumnezeu, dar fără multe aşteptări. Oricum, Isus răspunde că drumul spre mântuire este cel pe care Dumnezeu l-a trasat prin poruncile sale, ajunge doar să le păstrezi. Pentru a evita orice neînţelegeri, «Învăţătorul bun» îi enumeră, drept exemplu, şase din cele şapte porunci de pe cea de-a doua piatră a legilor divine, care se referă la iubirea de aproapele. A înţeles că acel om are nevoie să dezvolte dimensiunea socială a credinţei ca remediu pentru intimism. Şi cel interesat răspunde cu sinceritate: «Învăţătorule, toate acestea le-am păzit din tinereţea mea», am fost educat la acestea şi în ele am crescut de când eram copil.
Aceste cuvinte au trezit simpatia lui Isus, care «şi-a fixat privirea asupra lui şi l-a îndrăgit», recunoscuse în acel om, dincolo de orice impresie imediată, o persoană onestă în căutarea adevăratului sens al vieţii sale. Acea întrebare a sa, aparent intimistă, oglindea o chemare a lui Dumnezeu care îl îndemna pe acel om să dăruiască mai mult. De aceea i-a lansat o propunere îndrăzneaţă: «Un lucru îţi lipseşte: mergi, vinde ceea ce ai şi dă săracilor şi vei avea comoară în cer, apoi vino şi urmează-mă!». Fă aşa cum au făcut apostolii mei care au lăsat totul şi m-au urmat. A fost o vocaţie nereuşită, o propunere care a căzut în gol. Acel om era prea mult condiţionat de bunăstarea în care trăia şi la care nu a ştiut să renunţe. S-a întunecat la chip şi a plecat cu durere în inimă. Evanghelistul comentează: «Avea multe bogăţii».
De aici rezultă interpretarea tristă şi dură a lui Isus: «Mai uşor este ca o cămilă să treacă prin urechea acului decât ca un bogat să intre în împărăţia lui Dumnezeu». Acest paradox concis şi uluitor i-a descumpănit până şi pe discipoli, obişnuiţi cu acel limbaj incisiv. Amploarea dizgrațioasă şi întortocheată a unei cămile făcea şi mai imposibilă trecerea ei prin mica ureche a acului. Imaginea era în mod dramatic plină de umor, dar clară. Era deja imposibil unui animal cu spatele drept să treacă prin micuţa ureche a unui ac, cu atât mai mult pentru o cămilă, care are chiar două cocoaşe care-l împiedică. Fraza umoristică traducea însă chiar o vorbă a lui Isus: «Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi mamonei» (Mt 6,24). Sunt două divinităţi în concurenţă, la fel de exigente, care nu admit compromisuri. Societăţile capitaliste sunt în mod necesar atee. A alerga după bani, după câştig şi în căutarea bunurilor acestei lumi îndepărtează de Dumnezeu. Bogăţia riscă să fie un ecran de netrecut pentru credinţa în Dumnezeu. Să fie drept exemplu societatea noastră de bunăstare cu orice preţ, pusă în sfârşit în criză de prăbuşirea capitalistică din aceşti ani.
Discipolii, dezorientaţi de cuvintele dure ale lui Isus, se întrebau, cum va trebui să procedăm noi: «Atunci cine se poate mântui?» Dacă îşi puneau această întrebare, ei care trăiau într-o societate ţărănească fără resurse economice şi fără economie de piaţă, ce vom spune noi? Cu toţii ne simţim traşi de această mentalitate şi de această cultură capitalistă de care este cuprinsă societatea noastră. Cum ne putem mântui? Isus răspunde: «Toate sunt posibile la Dumnezeu», pentru că totul este harul său, îndeosebi mântuirea noastră. Dumnezeu este cel care ne mântuieşte, chiar şi pentru acea rămăşiţă de iubire şi de solidaritate pe care o mai avem, şi care ne solicită să ajutăm pe cel care e mai sărac decât noi. Dumnezeu mântuieşte prin faptele de iubire (Mt 25,34-40).
Isus nu le-a cerut tuturor să vândă propriile bogăţii şi să ofere săracilor veniturile dobândite, a avut prieteni bogaţi care l-au ajutat cu generozitatea lor (Lc 8,3). A cerut dezlipirea completă şi totală acelora care au fost chemaţi de Tatăl, apostolilor săi, în vederea misiunii lor. El recunoscuse în acel om care-l întrebase, chemarea lui Dumnezeu, de aceea i-a făcut propunerea pe care am auzit-o. Petru, care a răspuns cu promptitudine şi fără multe calcule acelei chemări, prinde ocazia pentru a-l întreba pe Isus: «Noi am lăsat toate şi te-am urmat», ce va fi cu noi? Isus a apreciat acea întrebare şi a specificat mai bine până unde se extinde acea despărţire de care vorbea Petru: casă, fraţi, surori, mamă, tată, fii şi ogoare; practic cuprindea persoane şi lucruri de care discipolii săi erau strâns legaţi. Dăruirea totală pentru împărăţia lui Dumnezeu cere libertatea absolută pe care doar unii o pot dobândi prin chemarea directă a lui Dumnezeu. Sperăm că Dumnezeu nu oboseşte să mai cheme persoane generoase şi preţioase pentru biserica sa.