Datoria de recunoștință
În timp ce mergea spre Ierusalím,Isus a trecut prin Samaría şi Galiléea. A intrat într-un sat şi i-au venit în întâmpinare zece leproşi care stăteau la distanţă. Aceştia și-au ridicat glasul, strigând: „Isuse, Învăţătorule, îndură-te de noi!”. Văzându-i, el le-a spus: „Mergeţi şi arătaţi-vă preoţilor!”. Şi în timp ce mergeau, leproșii s-au curăţat. Unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors glorificându-l pe Dumnezeu cu glas puternic şi a căzut cu faţa la picioarele lui Isus, mulţumindu-i; iar acesta era samaritean. Atunci Isus a spus: „Oare nu s-au curăţat zece? Unde sunt ceilalţi nouă? Nu s-a găsit cine să se întoarcă şi să-l glorifice pe Dumnezeu decât acest străin?”. Apoi i-a zis: „Ridică-te şi mergi! Credinţa ta te-a mântuit”.
(Lc 17,11-19)
—————————————
Recunoștința, mulțumirea sunt cuvinte tot mai mult nefolosite și amenință să dispară din vocabularul tinerilor noștri cărora totul este le este datorat. Societatea noastră este o societate cu drepturi tot mai mult reclamate, dar nu o societate cu obligații practicate. Pentru a exprima recunoștința este nevoie de umilință, conștientizarea de a fi primit un beneficiu este un dar, ceva care nu ne era datorat. Recunoștința în relație cu Dumnezeu este mereu legată de credință. Cine nu crede în Dumnezeu nu își dă seama de binefacerile pe care zilnic le primește, începând cu darul vieții și al lumii care ne înconjoară. Recunoștința se naște din admirația și bucuria a ceea ce este frumos și care ne este dăruit. Dumnezeu stă la originea a tot ce este frumos și bun în lume. La începutul fragmentului căruia îi aparține povestirea noastră găsim cererea apostolilor: «Doamne, mărește credința noastră!» (17,5). Cu cât avem mai multă credință, cu atât vedem mai bine cât îi datorăm lui Dumnezeu Tatăl nostru.
Luca ne prezintă azi o minune, vindecare colectivă. Dar pentru a ajunge la o altă minune, trebuie să ne întoarcem trei capitole, până la vindecarea hidropicului în casa farizeului (14,1-6). Între aceste două minuni este o lungă succesiune de învățături, între care șapte parabole. Totuși evanghelistul nu vrea să atragă atenția noastră asupra faptului absolut extraordinar al vindecării celor zece leproși, dar asupra atitudinii celor vindecați. Aici se verifică trista constatare a lui Isus și cuvintele încurajatoare adresate samariteanului, singurul din cei zece întors să mulțumească.
Povestirea evocă de aproape vindecarea lui Naaman Sirianul înfăptuită de profetul Elizeu (2Regi 5,1-19). Și Naaman suferea de lepră, era un străin, a fost vindecat de departe de profet și s-a întors să mulțumească. Isus face referință la acest episod în sinagoga din Nazareth, la începutul predicării sale, pentru a sublinia atitudinea păgânilor în comparație cu iudeii, conaționalii săi. Evanghelistul ia textul comparativ, transferându-l în ambientul eclezial al timpului său, pentru a arăta nerecunoștința iudeilor care l-au refuzat pe Cristos, în opoziție cu păgânii care, dimpotrivă, l-au primit cu recunoștință. Pentru aceasta, în evanghelia sa tinde să reevalueze samaritenii considerați păgânii și străinii evreilor. Oricum, se pare că boala comună a anulat distanțele între iudei și samariteni, pentru că în povestire îi găsim împreună cerând-i milă lui Isus, care tocmai traversa granița între Samaria și Galilea.
Zece leproși, uniți de aceeași tristă soartă, merg înaintea lui Isus într-un sat de frontieră, se opresc la distanță, așa cum îi obliga legea, și strigă: «Isuse învățătorule, ai milă de noi!». Lepra era o boală răspândită în locurile palestineze din acel timp, unde igiena lăsa mult de dorit și unde lumea trăia înghesuită în mici case de lut, fără aer. Legislația mozaică, în încercarea ei de a închide și de a limita pe cât posibil infecția, era foarte severă în ceea ce-i privea pe leproși. Erau alungați în mod dur din familiile lor, trăiau în câmp deschis înafara localității și nu puteau să aibă contacte directe cu cei sănătoși cărora le era interzis chiar și să-i atingă. Asupra lor apăsa apoi impuritatea legală care îi excludea de la participarea la cult și din societatea religioasă printr-un fel de excomunicare. Dacă cumva se vindecau de boala lor, trebuiau să se prezinte la preotul satului care constata vindecarea și elibera o declarație de întrerupere a impurității, care îl reprimea pe cel vindecat în societatea civilă și religioasă.
Toți cei zece, încredințându-se în promisiunea lui Isus, aleargă la respectivii preoți iar pe drum își dau seama că au fost în mod miraculos vindecați. Unul dintre ei se întoarce imediat. În mod evident crede că este mai urgent a mulțumi decât să fie reintegrat în societate putând astfel să se întoarcă imediat în familie; familia sa poate aștepta, binefăcătorului vrea să-i mulțumească, pentru că este mult ceea ce a făcut pentru el. Ceilalți merg probabil la Ierusalim, prizonierii formalismului și legalismului lor. Este evidentă credința recunoscătoare a acestui om care se întoarce proclamând laude lui Dumnezeu și se aruncă la picioarele lui Isus în sinceră adorație. Luca, care a creat un patos narativ, lăsând în suspans identificarea celui vindecat, ne revelează acum că este un samaritean, ca și omul din parabola povestită deja (10,29-37). Străinul devine membru al familiei lui Dumnezeu, trecând peste iudei, care erau primii chemați.
Prima reacție a lui Isus se concentrată pe trei întrebări profunde, provocate de o amară dezamăgire: Toți zece au fost vindecați și au experimentat bunătatea sa milostivă; doar unul s-a întors să mulțumească: și acesta era un străin. Suntem în mijlocul povestirii, aici este învățătura esențială care provine din minunea săvârșită. Vindecarea leproșilor era semnul noii realități adusă de Cristos și pe care ceilalți nouă nu au știut să o perceapă. El a venit să vindece lepra umană a păcatului care este adevărata boală care face impuri înaintea lui Dumnezeu. În spatele purificării bolii este purificarea inimii oferită tuturor. Pentru aceasta Isus s-a făcut lepros între noi, asumând bolile noastre și durerile noastre. Plângerea lui Isus este plânsul lui Dumnezeu însuși în fața nerecunoștinței umane și al refuzării mântuirii sale. Și apoi el a pus la dispozoția tuturor «euharistia», adică «mulțumirea», adorarea și lauda cea mai mare care i se poate oferi.
Sfârșitul povestirii ne arată efectele recunoștinței descrise cu o frază concisă și minunată: «Ridică-te și mergi; credința ta te-a salvat». Este repetată de Isus încă de două ori datorită faptului că este surprins în atitudine de adorație: de cea care suferea de hemoragie și a fost vindecată și vameșul din parabola cu același nume. Este vorba de o mântuire totală care îmbrățișează întregul om; este o vindecare truprească și spirituală împreună, o realitate prezentă și viitoare care este de azi, până la învierea finală. Este punctul de sosire natural a comuniunii cu Dumnezeu Tatăl care ne va primi în familia sa.
