DUMINICA A XXVII-A DIN TIMPUL DE PESTE AN

În timpul acela, Isus le-a spus arhiereilor şi capilor poporului: Ascultaţi o altă parabolă: era odată un proprietar care a plantat o vie, a înconjurat-o cu un gard, a săpat un teasc şi a construit un turn. Apoi a dat-o în arendă unor viticultori şi a plecat în călătorie. Când s-a apropiat timpul culesului, i-a trimis pe servitorii săi la viticultori ca să primească roadele sale. Dar viticultorii, prinzându-i, pe unul l-au bătut, pe altul l-au ucis cu pietre. A trimis din nou alţi servitori, mai numeroşi decât primii, dar le-au făcut la fel. În cele din urmă l-a trimis pe fiul său la ei zicându-şi: „Pe fiul meu îl vor respecta”. Însă viticultorii, când l-au văzut pe fiu, au zis între ei: „Acesta este moştenitorul. Haideţi să-l ucidem ca să avem moştenirea lui”. Prinzându-l, l-au scos afară din vie şi l-au ucis.

Aşadar, când va veni stăpânul viei ce le va face acelor viticultori? I-au zis: „Pe acei nemernici îi va ucide fără milă, iar via o va da în arendă altor viticultori, care îi vor da roadele la timpul cuvenit”. Isus le-a zis: „N-aţi citit niciodată în Scripturi: Piatra pe care au aruncat-o constructorii, aceasta a devenit piatră unghiulară; Domnul a făcut acest lucru şi este minunat în ochii noştri? De aceea vă spun: Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi şi dată unui popor care va aduce roadele cuvenite.  (Mt 21,33-43)

                     ————————–

Parabola viticultorilor ucigaşi este tragică şi înfiorătoare, dar este înţelept să o tratăm cu atenţie, chiar dacă nu se află în primele noastre alegeri atunci când este vorba, de exemplu, de o căsătorie. Acesta nu este acel tip de text pe care de regulă un preot vrea să-l comenteze… dar se înşeală. Să vedem de ce.

Este vorba despre un proprietar al unei vii pe care o dotează cu tot ceea ce îi trebuie pentru a fi bine cultivată. Acesta este un citat din Isaia pe care îl găsim în prima lectură. În acel caz era însăşi via cea care producea fructe amare, pe când Isus mută atenţia asupra viticultorilor cărora le-a fost încredinţată via şi care se folosesc de roadele ei într-un mod necinstit şi violent.

În Isaia, răpunsul necorespunzător al viei se conclude cu prevestirea unei nenorociri. În Noul Testament, deseori, acest tip de ton nu mai este folosit, dar nu şi în acest caz în care Isus reînnoieşte cu duritate acele ameninţări ce acum nu mai sunt îndreptate spre o vie simbolică, ci spre viticultorii criminali.

La ce foloseşte toate acestea?

Trebuie să ne punem o întrebare: stăpânul, care este Tatăl ceresc, are dreptul să ceară roade? Să ne gândim bine: Dumnezeu are dreptul să bată la uşa mea şi să mă întrebe ce fac cu viaţa pe care mi-a dăruit-o? Dumnezeu are dreptul să mă analizeze şi să mă întrebe cum folosesc darurile pe care mi le-a oferit? Este corect dacă Domnul cere roade de la întreaga sa Biserică care este via sa?

Înainte de a răspunde, să încercăm să răspundem la o altă întrebare: Dumnezeu ne cere cu adevărat roade?

Da. De multe ori.

Bate la uşa mea prin intermediul tuturor acelora care mă înconjoară şi care îmi cer să dau rod, ca om, ca frate, ca tată, ca şi creştin, ca preot sau ceea ce suntem. De mii de ori Dumnezeu este ascuns într-un fiu care cere să intre într-o relaţie care presupune multă răbdare, sau într-o rudă în vârstă sau bolnavă care prin existenţa sa întreabă: pot găsi un pic de iubire pentru mine în inima ta?

Dumnezeu a plantat atât de mult în viaţa noastră. Am fost iubiţi, iertaţi, acceptaţi şi am primit mult… pentru a ajunge la iubire.

Un soţ cere rod, un prieten cere rod, şi este corect ca lumea să aibă dreptul, de exemplu, să găsească într-un preot un om al lui Dumnezeu, nu un burlac individualist şi narcisist; o fetiţă are dreptul să găsească în mama sa o femeie adultă care ştie să renunţe la sine şi care să o înveţe cu gingăşie. Atunci când cineva nu găseşte acestea în preotul său sau în mama sa, dacă se plânge, are dreptate.

Sunt anumite roade pe care însăşi omenia le cere în mod întemeiat.

Dar, dincolo de aceasta, sunt darurile din Via Stăpânului, care este Poporul sfânt, misiunea pe care ne-o încredinţează şi tot ceea ce ne-a oferit ca şi creştini.

Lumea cere cont Bisericii de iubirea despre care vorbeşte, dacă nu cumva sunt doar baliverne.

Merită să ne confruntăm cu seriozitatea acestui text, fiindcă a da roade este fericirea noastră cea mai mare şi, în caz contrar, a gândi într-un mod lacom şi egoist ca acei viticultori înseamnă să ne transformăm viaţa într-o mizerie.

Suntem născuţi pentru a iubi, şi doar iubirea adevărată, cea care vine de la Cristos, ne poate dărui bucuria adevărată. Este frumos să dai roade.

                                                                                                        Comentariu de Don Fabio Rosini)