În vremea aceea, fariseii s-au dus să ţină sfat ca să-l prindă în vorbă. Şi i-au trimis la el pe discipolii lor împreună cu irodienii, ca să-i spună: „Învăţătorule, ştim că eşti sincer şi înveţi cu adevărat calea lui Dumnezeu: nu eşti părtinitor cu nimeni, căci nu te uiţi la faţa omului. Spune-ne, aşadar, ce părere ai: este permis sau nu a da tribut cezarului?” Dar Isus, ştiind răutatea lor, le-a zis: „Ipocriţilor, de ce mă ispitiţi?” Arătaţi-mi moneda tributului!” Iar ei i-au adus un dinar. El le-a zis: „Ale cui sunt imaginea aceasta şi inscripţia?” I-au zis: „Ale cezarului”. Atunci le-a zis: „Daţi-i, aşadar, cezarului ceea ce este al cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu”. (Mt 22,15-21)
———————–
«„Este permis sau nu a da tribut Cezarului?”. Dar Isus, cunoscând răutatea lor, le-a zis: „Ipocriţilor, de ce mă ispitiţi?”».
Isus are dreptate: întrebarea este vicleană, pentru că te pune în situaţia de a spune „da” sau „nu”, prin urmare este o capcană. Dacă Isus ar răspuns „da”, adică că trebuie să plătească tribut, l-ar fi considerat că este de partea Imperiului Roman cotropitor şi asupritor; dacă ar fi răspuns „nu”, atunci ar fi putut fi denunţat autorităţilor că incită la revoltă.
Isus face ceea ce a făcut mereu: trece la un nivel superior. Nu se lasă prins în această capcană răutăcioasă, ci mută discuţia la nivelul său, care se remarcă prin nobleţea sa.
Trebuie să ne amintim de această tehnică: să răspundem deseori la întrebări incomode cu alte întrebări… De multe ori trebuie să răspundem la întrebări maliţioase şi, în loc să ne chinuim să căutăm răspunsuri, este mai indicat că punem în discuţie acele interpelări care ne deranjează. Unele persoane îşi irosesc energia încercând să răspundă la întrebări pe care ar trebui să le ignore…
Isus cere să fie examinată moneda cu care se plătea tributul. Era o monedă ciudată: fusese emisă de puţin timp şi era imprimată cu imaginea împăratului (un lucru foarte rar permis de Senatul Roman) şi inscripţia care îl considera „divin”. Acest aspect va fi foarte important pentru primii martiri: ei vor trebui să răspundă cu viaţa lor în faţa autorităţilor imperiale de ce nu-l recunosc pe împărat ca pe o persoană divină. Mulţi dintre ei au fost executaţi pentru că au refuzat să aducă jertfe împăratului, conform ritualului imperial pe care toate regimurile, şi înainte şi după Imperiul Roman, l-a pus în aplicare în trecut dar care este şi în continuare implementat, dacă ţinem de exemplele tragice din zilele noastre.
Din afirmaţia lui Isus, „Daţi-i, aşadar, Cezarului ceea ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu!”, apare o nouă întrebare: „Ceea ce este, a cui este?”. Acesta este nivelul la care Isus îşi mută discursul.
Ce este a Cezarului? Ce este a lui Dumnezeu? Această întrebare va deschide calea nenumăratelor persoane care vor face discernământul baptismal, restituind lumii ceea ce îi aparţinea şi oferindu-i lui Dumnezeu ceea ce într-adevăr îi aparţine. Aşa cum şi sfântul Francisc de Assisi i-a restituit tatălui său hainele pentru a primi îmbrăcămintea vieţii noi, care este sărăcia pentru această lume şi imensa bogăţie pentru adevăr.
Banii, într-adevăr, au chipul şi inscripţia acestei lumi şi a conducătorilor ei, dar omul poartă în sine chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.
După Isus Cristos vor fi mulţimi de bărbaţi şi femei care vor restitui lumii, trupului şi celui rău ceea ce le aparţine, încredinţându-se lui Dumnezeu pentru a trăi în adevăr şi conform legii Împărăţiei lui Dumnezeu.
Ce-i aparţine lui Dumnezeu? Viaţa şi inima omului, trupul său, iubirea sa, relaţiile sale şi multe alte lucruri ce trebuie smulse din ghearele acestei lumi care şi le doreşte doar pentru a abuza de ele şi pentru a le instrumentaliza.
Vai nouă dacă oferim lumii ceea ce este a lui Dumnezeu, dacă facem din credinţă un instrument de bunăstare individuală sau de putere.
Prin fiecare acţiune creştină trebuie să ne eliberăm de lume pentru a-i restitui Tatălui ceea ce este al Său: pe noi înşine.
Comentariu de Don Fabio Rosini)
