Puterea rugăciunii persistente și stăruitoare
În acel timp, Isus le-a spus discipolilor săi o parabolă referitor la datoria de a se ruga întotdeauna şi de a nu se descuraja. „Într-o cetate, era un judecător care nu se temea de Dumnezeu şi căruia nu-i era ruşine de oameni. Şi mai era în cetatea aceea o văduvă care venea la el şi-i spunea: «Fă-mi dreptate împotriva duşmanului meu!». Dar, mult timp, el nu a voit. Apoi şi-a zis: «Deşi de Dumnezeu nu mă tem şi de oameni nu mi-e ruşine, pentru că nu mă lasă în pace, îi voi face totuşi dreptate văduvei acesteia, ca să nu vină şi să mă tot bată la cap»”. Iar Domnul a zis: „Aţi auzit ce a spus judecătorul nedrept! Oare Dumnezeu nu va face dreptate aleşilor săi care strigă zi şi noapte către el, chiar dacă-i face să aştepte? Vă spun că le va face dreptate repede. Dar când va veni Fiul Omului, va găsi oare credinţă pe pământ?”
(Lc 18,1-8).
—————————————
Evanghelia de astăzi ne prezintă o altă parabolă aparent scandalosă și șocantă: Dumnezeu este comparat cu un judecător insensibil și corupt. O asemănare iritantă și brutală. Doar Isus a putut crea, prin nemărginita sa imaginaţie creatoare, o comparație atât de îndrăzneață și, aparent, profanatoare, dar, tocmai din acest motiv, capabilă să stimuleze imaginația populară și să se imprime profund în memoria ascultătorilor. Apărarea drepturilor văduvelor și orfanilor este o temă foarte frecventă în scrierile profetice ale Bibliei, dar această pildă nu o folosește pentru a denunța abuzurile și nedreptățile, ci pentru a-i invita pe ascultători la o rugăciune constantă, insistentă și stăruitoare, precum cea a văduvei descrisă în acest fragment.
Introducerea orientează imediat atenția cititorului asupra acestei teme: „necesitatea de a ne ruga mereu cu stăruinţă». Este o învățătură adresată nouă, celor care am dori să avem totul imediat și ușor, fără efort și fără să așteptăm. Pomii cei mai prețioși sunt cei care cresc încet.
Învățătura aceasta își află corespondentul într-o pildă asemănătoare, cea a prietenului insistent care, în miez de noapte, se încăpățânează să bată la ușa vecinului său, până când primește pâinea pe care o cere cu împrumut (Lc 11,5-8). În ceea ce privește tema rugăciunii, Luca mai prezintă o parabolă în acest sens, cea a fariseului și a vameșului de la templu, care urmează imediat după această pildă (Lc 18,9-14). Aceste trei parabole, puse împreună, constituie un fel de mic catehism despre rugăciune. Acesta are drept scop să învețe când și cum să ne rugăm: întotdeauna, cu insistență, cu încredere și umilință. Fundalul acestei învățături este cel al timpurilor de pe urmă, pe care creștinul le trăiește în așteptarea revenirii Fiului Omului. Pilda aceasta este încadrată de fragmentul care precede imediat pilda noastră (Lc 17,22-37) și de concluzia surprinzătoare pe care Isus o prezintă la sfârșitul acestui fragment evenghelic (Lc 18,8). Rugăciunea creștină marchează timpul de așteptare, fiind un gest concret al căutării lui Dumnezeu și al comuniunii cu El.
Pilda prezintă doi actori principali: un judecător și o văduvă, descriși în foarte bine prin puține caracteristici: judecătorul cetății este un om corupt care nu crede în nimic și nu respectă pe nimeni; lui îi pasă doar de interesele sale egoiste și de avere, de aceea nu le acordă nicio atenţie săracilor ce nu pot plăti pentru o judecată dreaptă. Însă, de data aceasta, și-a făcut greșit socotelile, deoarece el se poticnește de insistența și încăpățânarea unei văduve, hotărâtă să obțină dreptatea cu orice preț. Imaginea văduvei este foarte dragă evanghelistului, deoarece o foloseşte de nouă ori în evanghelia sa, faţă de cele două prezentate de Marcu și care este complet ignorată de Matei și Ioan. Văduva avea o viață plină de lipsuri, pentru că nu mai avea sprijinul soțului, într-o societate în care contau doar bărbații. Se pare că femeia aceasta are o dispută cu rudele sau cu debitorii soțului pentru chestiuni legate de moştenire. Singura ei armă este insistența încăpățânată prin care îl supără zilnic pe judecător, cel care trebuie să-i facă dreptate, precum și voința de a nu ceda în fața dificultăților pe care le întâmpină.
Tocmai prin această insistență reușește să-l facă pe judecător să acţioneze. Acesta își mărturisește înfrângerea printr-un scurt monolog, un procedeu literar folosit des de Luca în relatările sale. El recunoaște că este o persoană insensibilă în fața chemărilor lui Dumnezeu și ale conștiinței sale, că nu are niciun respect față de nimeni deoarece îşi urmăreşte doar propriul interes, dar acea femeie îl sperie. Insistența ei îl exasperează; de fiecare dată când o întâlnește este ca și cum ar primi un pumn în față şi ar rămâne cu un ochi strivit (este sensul literar al verbului grecesc pe care îl folosește: «ypôpiazein»). Înțelege că este spre binele său, dacă vrea să trăiască în pace, să dea ascultare în sfârșit acelei femei încăpățânate și perseverente.
În acest moment începe comentariul făcut de Isus (Domnul): dacă până și judecătorul cel mai corupt și rău nu poate rezista în fața rugăciunii insistente a văduvei, oare Dumnezeu ar putea rezista în fața rugăciunii sărmanilor săi fii care strigă către El? Figura judecătorului este înlocuită de Dumnezeu, Tatăl milostiv, iar văduva este înlocuită de Biserică și de fiecare credincios ce se află în dificultate pe drumul vieţii sale şi care înalță spre Dumnezeu rugăciuni zi și noapte. În fiecare oră din zi și din noapte, lumea înalță spre Dumnezeu rugăciunea creștină. Cu siguranță aceasta va fi ascultată şi primită de inima Tatălui ce este în ceruri, care va interveni cu certitudine din dragoste față de ei. Dacă acel judecător nedrept a fost învins de rugăciunea unei văduve sărmane și fără apărare, cu atât mai mult se va înduioşa inima milostivă a lui Dumnezeu la rugăciunea sărmanilor săi fii care strigă din Biserică către El. Dumnezeu nu poate fi comparat în niciun caz cu un judecător nedrept, deoarece sunt în totală opoziție, acesta ar putea fi eventual o figură contrară lui Dumnezeu, exact opusul lui.
Prin această abordare paradoxală, cu această comparație prin absurd, Isus vrea totuși să le insufle discipolilor săi, cărora li se adresează cu această parabolă, certitudinea venirii Împărăției lui Dumnezeu, în pofida faptului că totul pare să ducă la o părere contrară și ridică îndoieli cu privire la eficacitatea rugăciunii stăruitoare. Dincolo de recomandarea unei rugăciuni frecvente și insistente, Isus dorește să comunice credincioșilor din toate timpurile certitudinea că Dumnezeu ascultă fiecare cerere autentică de ajutor. El îi definește pe cei care se roagă ca fiind „aleșii”, adică fiii pe care Dumnezeu însuși i-a ales și îi iubește. Dacă El întârzie să intervină, are motivele sale bune de a fi răbdător și îngăduitor (Luca folosește verbul grecesc „makrotimèin” care înseamnă a fi răbdător, a aștepta timpul oportun) pentru a le oferi haruri tuturor și a-i mântui pe toți.
Pe lângă această asigurare a intervenției certe și decisive a lui Dumnezeu, rămâne deschisă o întrebare care privește credinţa celor care se roagă: «Când va veni Fiul omului, va găsi credință pe pământ?». Este indiscutabil faptul că Dumnezeu ne ascultă, El însuşi ne garantează acest lucru, însă problema suntem noi, cei care nu putem garanta o așteptare încrezătoare și o stăruinţă fidelă.
Dumnezeu va veni cu siguranță în ajutorul nostru, dar noi, oamenii, suntem pregătiți să primim intervenția sa decisivă la sfârșitul timpurilor? În absența aparentă a lui Dumnezeu, omul nu poate trăi decât prin credință, o credinţă ce se exprimă printr-o rugăciune vigilentă și insistentă.
Întrebarea cutremurătoare a lui Isus rămâne fără răspuns, pentru că suntem noi cei care trebuie să-l dăm. Este un avertisment și un semnal de alarmă.
