Bucuria scandaloasă a lui Dumnezeu în iertare
În acel timp, toți vameșii şi păcătoșii se apropiau de el ca să-l asculte. Fariseii şi cărturarii însă murmurau, spunând: „Acesta îi primește pe păcătoși şi mănâncă cu ei”. Atunci le-a spus această parabolă: „Care om dintre voi, având o sută de oi şi pierzând una dintre ele, nu le lasă pe cele nouăzeci şi nouă în pustiu şi umblă după cea pierdută până când o găsește? Iar când o găsește, o pune pe umerii săi bucurându-se şi, venind acasă, îi cheamă pe prieteni şi pe vecini, spunându-le: «Bucurați-vă împreună cu mine, pentru că mi-am găsit oaia pierdută!». Vă spun că, tot așa, va fi mai mare bucurie în cer pentru un păcătos care se convertește decât pentru nouăzeci şi nouă de drepți care nu au nevoie de convertire.
Sau care femeie, având zece drahme, dacă pierde una dintre ele, nu aprinde lumina şi mătură casa şi caută cu grijă până o găsește? Iar când o găsește, își cheamă prietenele şi vecinele, spunându-le: «Bucurați-vă împreună cu mine pentru că am găsit drahma pe care o pierdusem!». Tot așa, vă spun, va fi mai mare bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se convertește.
Lc 15,1-10
———————————-
După exigențele severe de a-L urma pe Isus Cristos, descrise în Evanghelia de duminica trecută, astăzi, ne este prezentată cealaltă parte a medaliei: milostivirea extraordinară și paradoxală a lui Dumnezeu care ne caută și ne așteaptă pe fiecare dintre noi cu o iubire încăpățânată, dragoste îndârjită și neobosită atunci când ne pierdem. În pericopa noastră, există trei pilde puse într-o succesiune din ce în ce mai mare: prima, are ca protagonist un păstor care își caută oaia pierdută, a doua are ca subiect o femeie care căută o bijuterie pierdută, a treia un tată care întâmpină cu bucurie pe un fiu pe care îl credea pierdut. Cele trei povestiri fac parte dintr-un context mai larg pe care teologii îl numesc „Evanghelia celor marginalizați” (cap. 15-18), deoarece descrie grija și atenția lui Isus pentru cei mai nevoiași în ochii lui Dumnezeu.
Era un scandal că Isus îi primea, cu prietenie, pe cei care erau etichetați ca păcătoși și, prin urmare, leproși spirituali care erau constrânși să fugă.
Cu cele trei parabole ale noastre, Isus intenționează să răspundă obiecției fariseilor și cărturarilor scandalizați de comportamentul său anomal. El vrea să lămurească faptul că se comportă astfel, pentru că Dumnezeu este așa. El nu este un stăpân aspru și fiscal care îi alungă pe cei care nu se comportă bine. Dumnezeu este un tată “nebun de iubire” pentru fiii săi, în special pentru cei care au mai multă nevoie de îngrijire pentru că sunt pierduți și răniți în inimă. Nimeni, pentru el, nu este pierdut fără speranță; toți sunt recuperabili. Dumnezeu nu elimină resturile și nu creează deșeuri pentru a fi trimise la depozitele de deșeuri.
Prima parabolă este cea a unui păstor care, neobosit, își caută oaia pierdută. Isus introduce această parabolă cu o întrebare adresată direct agricultorilor și păstorilor din Galileea, care îl ascultă și care știu cât valorează un animal pentru ei. Când păstorul își închide, seara, oile în stână pentru a le mulge, se sperie: una lipsește! Unde s-o fi dus. Îi întreabă pe vecinii și pe colegii lui dacă n-au văzut-o cumva în preajmă, apoi, înainte de a se întuneca, el o caută „până când o va găsi”. În acest moment, când o găsește, este copleșit de bucurie, o pune pe umeri și anunță pe toată lumea că și-a găsit animalul atât de prețios. Pentru Dumnezeu Tatăl, orice persoană este prețioasă ca și cum ar fi unică; a o pierde este ca și cum ar pierde totul; a o regăsi este ca și cum ar avea din nou totul. Este logica iubirii adevărate. Petrecerea păstorului pare exagerată și disproporționată, dar cei care iubesc, iubesc fără limite.
Dumnezeu este așa și a crede că este diferit, este idolatrie.
A doua parabolă ne pune în față o femeie. Isus vrea să descrie în Dumnezeu toate nuanțele iubirii masculine și feminine. Femeia a pierdut din greșeală o bijuterie prețioasă: o monedă de argint din colierul ei, cu o valoare afectivă mare, pentru că a fost moștenită de la bunică la nepoată pentru câteva generații, ca o bogăție de familie. Împărtășește în mod spontan durerea sa cu vecinele și începe să măture casa și să mute puținele piese de mobilier pe care le are, până când moneda ei nu iese din niște ondulări ale podelei denivelate. Și atunci strigă și sare de bucurie, invitând prietenele să sărbătorească cu ea.
Isus nu se rușinează să prezinte bucuria lui Dumnezeu printr-un dans de sărbătoare, tipic femeilor, atât de mare este fericirea Tatălui, încât știe că este ireproșabilă. Atât de mult, încât concluzia celor două povestiri este șocantă și scandaloasă când aud fariseii, dar poate chiar și pentru noi, care nu ne putem imagina un astfel de Dumnezeu: „Va fi mai multă bucurie în cer pentru un păcătos convertit, decât pentru nouăzeci și nouă de drepți care nu au nevoie de convertire”.
Exact așa se întâmplă la nivel de sentimente și emoții. Fiecare tată și fiecare mamă sunt copleșiți de o bucurie ireprensibilă și intensă pentru recuperarea bruscă și neașteptată a unui fiu, o bucurie mai puternică și mai intensă decât cea de a trăi împreună, în fiecare zi obișnuită.
A treia parabolă vorbește despre un tată cu doi copii. Într-o zi, cel mai mic îi cere tatălui său să-l ajute să emigreze în străinătate pentru a-și face un viitor. Conform legislației vremii, fiul cel mai mare moștenea două treimi din bunurile părinților, fiul cel mai mic abia aduna firimiturile și era obligat să locuiască în casă, depinzând de fratele său. Mulți se aflau în această situație, în Palestina, pe vremea lui Isus și erau obligați să emigreze pentru a aduna o avere proprie. Cererea fiului mai mic era complet normală, așa că tatăl nu-i refuză dreptul său legitim.
Fiul pleacă în străinătate, poate cu scrisori de recomandare către numeroșii evrei care trăiau în diaspora, la vremea respectivă (se estimează că erau peste cinci milioane) și erau obligați, în solidaritate, să-i ajute pe compatrioții lor, atât ieri ca și astăzi. Lipsa de experiență, noutatea mediului din oraș, dorința de a se distra, îi joacă festa băiatului, care risipește, în scurt timp, suma care trebuia folosită pentru a începe o firmă mică. El ajunge în mizerie și, în loc să ceară ajutorul compatrioților săi, lucrează la un păgân, care îl trimite pe câmp, să pască porcii. Pentru un evreu, aceasta este cea mai mare degradare morală, deoarece porcii sunt considerați animale necurate.
De la umilința extremă începe răscumpărarea. Este momentul culminant al parabolei care descrie aici părerea de rău, nostalgia pentru casa părintească, întoarcerea fiului mai mic. Pe de altă parte, ne dezvăluie gama de sentimente ale unui tată gata să-l întâmpine: graba care nu este potrivită pentru un bătrân pentru a-și întâmpina fiul cât mai repede posibil, îmbrățișarea prelungită care înăbușă scuzele fiului său, poruncile pline de entuziasm pentru slujitori pentru a reda toată demnitatea fiului și pregătirea petrecerii care seamănă cu un banchet de nuntă. Un lucru nemaiauzit care îl supără pe fratele mai mare care se revoltă pentru aceasta împotriva tatălui său. El nu reușește să înțeleagă și nici nu poate accepta o primire atât de generoasă pentru un fiu eșuat, care se întoarce acasă din disperare.
Tatăl trebuie să iasă din nou pentru a-și întâlni fiul indignat, care îi scuipă în față toată nemulțumirea și dezamăgirea. El este purtătorul de cuvânt al acelor cărturari și farisei care critică comportamentul lui Isus și nu pot înțelege și accepta comportamentul său binevoitor și primitor față de păcătoși.
Parabola nu spune dacă tatăl, ieșit din casă pentru a-și întâlni fiul cel mai mare, a reușit să-l convingă să ia parte la petrecere. Isus lasă, în mod intenționat, povestea suspendată pentru a ne spune tuturor din care grup facem parte. Îl acceptăm pe Dumnezeul pe care ni l-a revelat El sau ne păstrăm idolul de noi, construit pe măsura ideilor și pasiunilor noastre?
Dumnezeu Tatăl revelat de Isus cu cuvintele și comportamentele sale este așa, nu îl putem schimba. Îl acceptăm sau îl respingem! Cale de mijloc nu există!
