Alegerea clară a lui Cristos într-o lume neîncrezătoare
În timpul acela, mulţi dintre discipolii lui Isus, după ce l-au ascultat, au zis: „Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?” Dar Isus, cunoscând în sine că discipolii lui murmurau pentru aceasta, le-a zis: „Vă scandalizează acest lucru? Dar dacă l-aţi vedea pe Fiul Omului urcându-se acolo unde era mai înainte? Duhul este acela care dă viaţa, trupul nu foloseşte la nimic. Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi viaţă. Dar sunt unii dintre voi care nu cred!” De fapt, Isus ştia de la început cine sunt cei care nu cred şi cine este acela care îl va trăda. Şi le-a zis: „De aceea v-am spus că nimeni nu poate să vină la mine decât dacă îi este dat de la Tatăl”. După aceasta, mulţi dintre discipolii lui au plecat şi nu mai mergeau după el. Atunci, Isus le-a zis celor doisprezece: „Nu cumva vreţi să plecaţi şi voi?” Simon Petru i-a răspuns: „Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice, iar noi am crezut şi am cunoscut că tu eşti sfântul lui Dumnezeu” (In 6,60-69).
_____________________________________________
Atunci când Isus făcea minuni, era simplu ca lumea să creadă în el şi să-l urmeze până acolo încât să uite ca să mai mănânce. Se întâmplase cu o zi înainte, pe celălalt mal al lacului, când el înmulţise cele cinci pâini şi cei doi peştişori ai unui copil, pentru a sătura mai mult de cinci mii de persoane. În acea ocazie fericită, mulţimea entuziastă ar fi vrut, prin aclamaţii, chiar să-l proclame rege. El a trebuit să se retragă fugind din strânsoarea puternică a poporului (In 6,15). Însă acum, în sinagoga din Cafarnaum, totul s-a schimbat complet: entuziasmul mulţimii s-a răcit gradual, în timp ce Isus vorbeşte şi lumea ascultă lucruri pe care el le spune, ce pentru ei sunt misterioase. Chiar la un moment dat admiraţia iniţială se schimbă în protest şi ostilitate, până la părăsire: «Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?». Sunt cei care refuză să-l mai asculte, deoarece mare le este dezamăgirea şi separarea creată datorită cuvintelor sale.
Această teribilă schimbare de poziţie populară a fost trăită de Isus şi în alte dăţi, până la vigilia morţii; ajunge doar să facem o confruntare între duminica floriilor şi vinerea mare. Pentru evanghelist, aceasta este criza din Galileea, atunci când mulţimea se răreşte, iar Isus rămâne aproape singur cu apostolii săi. Cauza crizei este datorată discursului despre pâinea vieţii. Euharistia, dacă este bine înţeleasă, pune în criză pe oricine din cauza misterului profund pe care îl ascunde şi care, înaintea ochilor omeneşti, pare absurdă. Prin mulţimea din Cafarnaum răsună un protest şi mai explicit: «Cum poate acesta să ne dea să mâncăm trupul său şi să bem sângele său?». Cine ştie dacă aceste proteste nu trec peste veacuri şi reuşesc ca să ne trezească din letargia credinţei noastre? Creştini fiind, ne vom da seama cât suntem de superficiali şi inconştienţi în participarea noastră la euharistie, care a devenit, pentru cine nu mai frecventează biserica, un gest ce trebuie de îndeplinit din interes sau obişnuinţă, precum acceptarea din politeţe a unui biscuite.
Evanghelia de azi merge pe firul unei dispute care se naşte dintr-o credinţă slabă. În tăcerea sinagogii din Cafarnaum, unde Isus abia a terminat de vorbit, răsună vocea dispreţuitoare a unui discipol. Nu este unul din cei doisprezece apostoli aleşi de Isus, ci unul dintre cei mulţi care-l urmează spontan, care-i fac galerie după ce au văzut minunile sale şi au ascultat modul lui fascinant de a vorbi. Unul dintre aceia care, poate, a zis despre Isus de mai multe ori: «Nimeni n-a vorbit vreodată ca omul acesta, el îi învăţa ca unul care are autoritate şi nu în felul cărturarilor» (In 7,46; Mc 1,22). Acel discipol îi strigă făţiş un protest răsunător: «Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?». Intervenţia aceasta nu-l deranjează prea mult pe Isus, care cunoaşte bine inima omului şi ştie că a făcut un discurs angajant în ceea ce priveşte credinţa.
Evanghelistul Ioan spune cu privire la lumea care-l urma pe Isus pentru că era atrasă de minuni: «Mulţi, văzând semnele pe care le făcea, au crezut în numele lui. Dar Isus nu se încredea în ei pentru că el îi cunoştea pe toţi. Şi nu avea nevoie ca cineva să aducă mărturie despre om, pentru că el cunoştea ce era în om» (In 2,23 ş.u.). Faptele minunate fac să simţim fiorul misterului, satisface curiozitatea înnăscută şi nevoia unui contact cu lumea lui Dumnezeu, însă, dacă nu provoacă schimbarea inimii şi a vieţii, sunt perfect inutile. Dumnezeu nu vrea oameni curioşi, ci prieteni şi fii. Minunea mare va fi atunci când îl vor vedea urcând în cer pe el care s-a coborât din cer. Doar atunci vor putea crede în el şi în cuvântul său, pe care azi nu-l acceptă. În alte cuvinte, Isus spune acelor persoane: «Când voi fi înălţat de pe pământ, îi voi atrage pe toţi la mine» (12,32). Doar la Paşte credinţa este dăruită, doar la Paşte euharistia primeşte valoare ca trup şi sânge a lui Cristos jertfit şi înviat. Înainte este un discurs mult prea greu.
Cuvintele pe care le-a spus Isus la Cafarnaum au fost interpretate în mod material, ca şi cum el ar vrea să le ofere fizic drept mâncare trupul său tangibil şi de băut sângele care curgea în venele sale. În realitate, el vorbea pe un plan diferit, cel divin, de aceea putea spune: «Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi viaţă». Le explica, astfel, că trupul şi sângele său erau oferite pentru a mânca în mod spiritual semnele pâinii şi vinului, deoarece Duhul Sfânt face posibile toate acestea. Aceasta nu vrea să însemne că trupul şi sângele lui Isus nu ar fi adevărate, ci doar simbolice; sunt reale, însă pe un plan diferit de cel material vizibil ochilor noştri, în lumea supranaturală unde locuieşte Dumnezeu şi Duhul Sfânt, împreună cu Isus înviat. El nu vorbeşte despre lucruri pământeşti, ci despre lucruri cereşti.
Luând şi mâncând cu credinţă pâinea pe care el ne-o oferă, suntem purtaţi în lumea lui Dumnezeu, intrăm în viaţa veşnică şi o locuim, aşa cum spusese Isus: «Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu, are viaţa veşnică». Pentru cine nu crede, toate acestea sunt fantezii, însă pentru cine crede, este realitatea cea adevărată a lumii, nu a celei vizibile care dispare repede ca umbra. Astăzi Isus spune tuturor că, pentru a accepta această viziune a realităţii promise de el, trebuie credinţă, chiar dacă apoi constată cu amărăciune: «Dar sunt unii dintre voi care nu cred!». El consideră că este inutilă insistenţa, trebuie să-i fie lăsată Tatălui puterea de a-i atrage la Isus pe aceia care nu cred, aşa cum el însuşi o spune: «Nimeni nu poate să vină la mine decât dacă îi este dat de la Tatăl».
Însă acest acord misterios al Tatălui nu exclude ca fiecare să poată lua decizia în mod liber de a-l accepta sau refuza pe Isus. Mai mult, suntem obligaţi de către viaţă şi de coerenţă ca să facem o alegere clară şi explicită a lui Dumnezeu, asemenea acelea pe care o ceruse Iosue conaţionalilor săi intraţi în Ţara Promisă. Ne este relatat acest episod în prima lectură pe care a-i ascultat-o. Reînnoind alianţa cu Dumnezeu la Sihem, Iosue cerea să se facă o alegere clară şi precisă: «Dacă vi se va părea greu să slujiţi Domnului, alegeţi pentru voi astăzi pe cine să slujiţi: dacă pe dumnezeii pe care i-au slujit părinţii voştri dincolo de Râu, sau pe dumnezeii amoreilor care locuiesc în ţara voastră» (Iosue 24,15).
Isus, care poartă acelaşi nume aramaic de Iosue, formulează o propunere asemănătoare adresată celor doisprezece apostoli, după dezertările multor discipoli: «Nu cumva vreţi să plecaţi şi voi?». În contrast cu Iuda care rămâne şi trădează, este Petru care crede şi proclamă cu tărie credinţa sa, cu toate limitele naturii sale vulnerabile. Schimbul de cuvinte dintre Isus şi Petru este de o extremă actualitate şi pentru noi. Dacă suntem creştini, trebuie să luăm atitudine cu privire la Cristos, îndeosebi în această epocă în care mulţi se îndepărtează de credinţă. Nici un credincios nu se poate ruşina astăzi de propriile convingeri religioase. Nu trebuie să le demonstrăm cu fanatism sau cu atitudini radicale; este necesar, însă, să le trăim şi să le mărturisim cu demnitate şi coerenţă. Azi este timpul celor care dau mărturie, spune Isus: «Oricine va da mărturie pentru mine înaintea oamenilor, voi da şi eu mărturie pentru el înaintea Tatălui meu cel din ceruri. Însă oricine mă va renega înaintea oamenilor îl voi renega şi eu înaintea Tatălui meu cel din ceruri» (Mt 10,32-33).
