Adevărații și falșii creștini
În acel timp, Isus, călătorind către Ierusalim, trecea prin cetăți şi sate învățând. Dar cineva i-a spus: „Doamne, sunt puțini cei mântuiți?”. El le-a spus: „Străduiți-vă să intrați pe poarta cea strâmtă, căci vă spun, mulți vor căuta să intre, şi nu vor putea! După ce stăpânul casei se va scula şi va închide poarta, stând afară, veți începe să bateți la poartă, spunând: «Stăpâne, deschide-ne!», dar el, răspunzând, vă va spune: «Nu știu de unde sunteți». Atunci veți începe să spuneți: «Noi am mâncat şi am băut împreună cu tine, iar tu ai învățat prin piețele noastre». Însă el va spune: «Nu știu de unde sunteți; plecați de la mine voi toți, care săvârșiți nedreptatea!». Acolo va fi plânset şi scrâșnirea dinților când îi veți vedea pe Abraham, pe Isaac, pe Iacob şi pe toți profeții în împărăția lui Dumnezeu; voi însă veți fi alungați afară. Şi vor veni de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi şi vor fi așezați la masă în împărăția lui Dumnezeu. Şi iată, cei din urmă vor fi primii, iar primii vor fi ultimii!”.
Lc 13,22-30
——————————
Luca ne amintește că Isus este în drum spre Ierusalim, unde va trăi ultimul său Paște de moarte și înviere pentru mântuirea lumii. Între timp, vizitează orașele și satele pe care le întâlnește pe drum, pentru a anunța Evanghelia sa. Într-una din aceste călătorii ale sale, Isus este abordat de un interlocutor anonim, care îl întreabă: „Doamne, puțini sunt cei care se mântuiesc?”. Este departe de a fi o întrebare curioasă, aruncată acolo doar pentru a spune ceva. Este întrebarea unui evreu care a crezut întotdeauna că doar evreii observanți sunt mântuiți, o elită care disprețuia majoritatea oamenilor ignoranți, majoritate formată, în mare parte, din vameși și păcătoși. Acești aleși au crezut că trăiesc în mijlocul unei mase de oameni blestemați.
Mântuirea era considerată, așadar, privilegiul câtorva norocoși care cunoșteau Legea și căutau să o observe cu scrupulozitate, cel puțin în mod formal. Isus, în schimb, a fost un predicator popular care nu făcea nici o discriminare și propunea vestirea Evangheliei sale tuturor, în special celor considerați excluși. El ar fi putut răspunde interlocutorului său, spunând că Dumnezeu îi vrea pe toți mântuiți, și, din partea sa, nu există nicio excepție pentru nimeni. Dar, El preferă ca întrebarea adresată lui să fie schimbată într-o întrebare personală, așa cum s-a întâmplat și cu alte ocazii: „Doamne, ce trebuie să fac pentru a avea viața veșnică?”.
Greu de spus câți sunt mântuiți, sperăm că sunt mulți, chiar toți. Dar, acest lucru depinde de angajamentul personal al fiecăruia. El vrea să ne facă să înțelegem că mântuirea lui Dumnezeu este oferită tuturor, dar ea nu este de vânzare. Are un preț pe care fiecare trebuie să-l plătească în mod responsabil, cu angajamentul vieții. Prin urmare, El răspunde cu o serie de imagini simbolice, grupate în jurul figurii porții înguste care, în casele evreiești ale vremii, puneau în legătură cu strada.
Pentru ca cineva să intre în casă, trebuia să se încline, așa cum se intră, astăzi, la Betleem, în Bazilica Nașterii. Casa este Împărăția lui Dumnezeu, în care se intră înclinând capul în ascultarea față de voința divină, transmisă nouă prin predicarea lui Isus. Amânarea deciziilor proprii la infinit este riscantă. Este posibil să găsim ușa închisă, pentru că am ajuns prea târziu. Dialogul stăpânului cu cei întârziați, care bat la ușa casei, acum închisă, ne obligă pe toți la o examinare serioasă a conștiinței, pentru că clarifică gândirea lui Dumnezeu. Să ne gândim la momentul în care vom bate la ușa lui Dumnezeu după moarte, ar fi prea târziu.
Dumnezeu ne-ar putea spune: „Nu vă cunosc, nu știu cine sunteți! Nu ne-am întâlnit niciodată față în față! Nu am intrat niciodată în confidență! Ne-am ignorat reciproc”. Va fi inutilă orice justificare grăbită de a fi recunoscuți și primiți: „Am mâncat și am băut împreună cu tine la masa euharistică, am auzit despre tine și am ascultat cuvântul tău care răsuna în biserică, sau în piețele mediatice”.
Mântuirea veșnică a fiecăruia nu este legată de condițiile externe ale apartenenței rasiale sau religioase.
Dumnezeu nu ne salvează pentru că facem parte dintr-o clasă socială, nobilă și privilegiată, sau pentru că avem bani pentru a ne cumpăra paradisul cu niște lucrări caritabile, ocazionale. Nu ne asigură cunoștințele sau prieteniile pe care ni le-am putut face aici pe pământ. Este o rechemare pentru acei creștini superficiali, care cred că sunt în siguranță pentru că au fost botezați, și au un devotament fanatic față de un anumit sfânt (Sfântul Pio din Pietrelcina, Sfânta Rita de Cascia, Sfântul Anton de Padova, etc.); sau că au legături de prietenie cu monseniori, episcopi și cardinali; sau că merg la biserică cu o ocazie solemnă; sau că ascultă, în mod distrat, unele predici; de asemenea, în mod inconștient, punându-se în rând cu ceilalți, se împărtășesc fără să se fi spovedit mai întâi, pentru că cred că mărturisirea, acum, este o practică depășită și nu au păcate de mărturisit; sau că aprind niște lumânări din devoțiune …
Acești creștini cu apă de trandafir, „neplăcuți lui Dumnezeu și dușmani pentru ei”, ar spune Dante, ignoră faptul că ușa pentru a intra în viața veșnică este îngustă și joasă. Este nevoie de o căutare sinceră a credinței, efort și angajament („străduiți-vă să intrați”) sacrificii spirituale constante, renunțare la rău, căutare a adevăratului bine care este unirea cu Dumnezeu și dragostea pentru frații, un exercițiu de caritate constantă și dezinteresată față de cei mai nevoiași și nefericiți, educația inimii și a minții pentru a cunoaște și asimila din ce în ce mai mult Cuvântul lui Dumnezeu.
Indiferența și neutralitatea religioasă sunt echivalente cu păgânismul practic, fără angajament moral și merită de la Dumnezeu teribila sentință de refuz: „Îndepărtați-vă de la mine, voi toți care săvârșiți nelegiuirea”. Acest lucru se întâmplă în societatea noastră secularizată, care a devenit aproape păgână în modul de a gândi și de a acționa, care impune o cultură fără spațiu pentru Dumnezeu, violentă și crudă pentru cei mai slabi, materialistă în valori și comportament. Ne dă de gândit sentința finală, profetică a lui Isus, adresată evreilor din vremea sa, dar valabilă și pentru noi astăzi: „Veți vedea pe Abraham, Isaac și Iacob și pe toți profeții în Împărăția lui Dumnezeu și voi aruncați afară”. Aceasta ne provoacă să ne amintim de bisericile înfloritoare din primele secole creștine din nordul Africii, din Turcia și din tot Orientul Mijlociu, măturate de islamism și reduse, astăzi, la câteva mii de creștini.
Comunități înfloritoare, cum ar fi Antiohia Siriei, Constantinopolul, Alexandria, astăzi sunt o larvă, fără nici o semnificație socială.
Aceasta ne învață că nici un creștin și nici o biserică creștină nu poate trăi din venituri. Fie se reînnoiesc și se angajează, fie Dumnezeu se va muta în altă parte, în alte latitudini, către alte popoare: „Şi vor veni de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi şi vor fi așezați la masă în împărăția lui Dumnezeu. Şi iată, cei din urmă vor fi cei dintâi, iar cei dintâi vor fi cei din urmă“ (Lc13,22-30). Acest lucru ni se poate întâmpla și nouă. Este un avertisment sănătos care trebuie să ne servească pentru a ne trezi din somn.
