În vremea aceea, Isus a trecut pe malul celălalt al Mării Galileei sau a Tiberiadei. Îl urma o mulţime mare pentru că văzuse semnele pe care le făcuse cu bolnavii. Isus s-a urcat pe munte şi s-a aşezat acolo împreună cu discipolii lui. Iar Paştele, sărbătoarea iudeilor, era aproape. Ridicându-şi ochii şi văzând că o mulţime mare venea la el, Isus i-a zis lui Filip: „De unde vom cumpăra pâini ca aceştia să mănânce?”. Însă spunea aceasta, punându-l la încercare; de fapt, el ştia ce avea să facă. Filip i-a răspuns: „Nu le-ar ajunge pâine de două sute de dinari ca să ia fiecare câte puţin”. Unul dintre discipolii lui, Andrei, fratele lui Simon Petru, i-a zis: „Este aici un copilaş care are cinci pâini de orz şi doi peştişori. Însă ce sunt acestea pentru atâţia?”. Isus a zis: „Faceţi-i pe oameni să se aşeze!” În locul acela era multă iarbă. Aşadar, s-au aşezat bărbaţii, în număr cam de cinci mii. Isus a luat pâinile şi, mulţumind, le-a dat celor aşezaţi; la fel şi din peştişori, cât a voit [fiecare]. Când s-au săturat, le-a spus discipolilor săi: „Adunaţi bucăţile rămase, ca să nu se piardă nimic”. Aşadar, au adunat şi au umplut douăsprezece coşuri cu bucăţi care au rămas de la cei ce mâncaseră din cele cinci pâini de orz. Văzând semnul pe care îl făcuse, oamenii spuneau: „Cu adevărat, acesta este profetul care vine în lume!”. Aşadar, cunoscând că au să vină şi să-l ia cu forţa ca să-l facă rege, Isus s-a retras din nou pe munte, el singur. (In 6,1-15).
——————————–
Textul din Evanghelia după Sfântul Ioan, cel al înmulţirii pâinilor şi peştilor, are două caracteristici. Una dintre ele este menţionarea Paştelui.
Cealaltă este evidentă: pe când în celelalte evanghelii problema este ridicată de discipoli, aici Isus este cel care în mod pedagogic îi duce pe discipoli să se gândească la foamea pe care o resimte mulţimea. Într-adevăr, textul afirmă: „El ştia ce avea să facă”. Nu este o situaţie care îl ia prin surprindere, ci El este cel care o identifică şi o gestionează.
Îl întreabă pe Filip unde se poate găsi mâncare pentru acea mulţime. Filip trebuie să constate că nu există resursele necesare. Pomeneşte, totuşi, de un copilandru care are cinci pâini şi doi peşti. „Însă ce sunt acestea pentru atâţia?”.
Aici voia Isus să-i aducă: să-i facă să se confrunte cu o situaţie care-i depăşeşte. Celelalte evanghelii povestesc că discipolii propun ca mulţimea să fie lăsată să plece înainte de a se pune problema mâncării. Ad impossibilia nemo tenetur (= Nimănui nu i se pot cere lucruri imposibile) spune un vechi dicton latin care vorbeşte despre imposibilitatea obiectivă. Cu ajutorul acestui dicton se pot dribla multe probleme.
Cu excepţia cazului în care…
Cu excepţia cazului în care este sărbătorit Paştele, atunci când Dumnezeu se manifestă. Dacă Biserica este doar locul a ceea ce este posibil, de ce anume ar fi util să se facă referinţă la un om înviat din morţi? Cât este de tentant să citim totul ca pe o morală, ca o serie de precepte etice care trebuiesc puse în practică pentru a ne simţi corecţi! Ne limităm la cele posibile şi mergem înainte.
Dar Biserica este Trupul lui Cristos, în cadrul căreia se face experienţă de viaţa veşnică, aceea care nu se măsoară cu puterile noastre. Nimic din ceea ce este creştin nu este condiţionat doar de bunăvoinţă, fiindcă ceea ce este creştin este mereu o întâlnire între om şi Dumnezeu, între sărăcia umană şi gloria lui Dumnezeu. Lui îi place să se manifeste în limitele noastre.
În mâinile noastre cinci pâini şi doi peşti sunt lucruri nesemnificative, dar în mâinile lui Cristos sunt cu totul altceva! Devin manifestarea Paştelui său, atunci când se obţine viaţă din moarte, ceva mult din ceva puţin, abundenţă din lipsă.
Orice viaţă creştină este o chemare la experienţa de a vedea sărăcia ce devine bogăţie prin puterea Tatălui.
Sacramentul căsătoriei, slujirea, paternitatea sau maternitatea, fraternitatea eclezială, toate acestea sunt chemări la experienţa puterii lui Dumnezeu.
Dar…
Dar trebuie să-i oferim pâinile şi peştii lui Cristos. El să împartă aceste daruri aşa cum doreşte, iar atunci vor deveni atât de multe încât vor mai şi rămâne.
Oare de ce căsătoriile se destramă, slujirea este obositoare, fiii îşi pierd credinţa, iar comunităţile ecleziale sunt în criză? Fiindcă nimeni nu ştie să renunţe.
Să-mi spună Dumnezeu ce trebuie să fac, iar eu voi face. Dar aşa cum vreau eu. Rezultatul: mediocritate.
Dar dacă cineva lasă volanul şi se încredinţează în totalitate în mâinile lui Dumnezeu, atunci va zbura.
Pentru a potoli foamea acestei lumi rănite nu trebuie să fim dotaţi într-un mod extraordinar ci să ştim să ne încredinţăm. Lumea are nevoie de creştini care să ştie să-şi golească coşurile cu pâine în mâinile lui Cristos, pentru a putea să mănânce lucrarea Sa, nu a noastră. Iar aceasta este posibil cu ajutorul puţinului nostru.
(Comentariu de P. Fabio Rosini)
