La școala de rugăciune a lui Isus
În acel timp, Isus se afla într-un loc oarecare şi se ruga. Când a terminat, unul dintre discipolii săi i-a spus: „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm aşa cum și Ioan i-a învăţat pe discipolii lui!”. Atunci le-a zis: „Când vă rugaţi, spuneţi: «Tată, sfinţească-se numele tău, vie împărăţia ta! Dă-ne nouă în fiecare zi pâinea cea de toate zilele şi iartă-ne păcatele noastre pentru că şi noi iertăm oricui ne greşeşte; şi nu ne duce în ispită!»”. Apoi le-a spus: „Dacă unul dintre voi are un prieten şi merge la el la miezul nopţii şi-i spune: «Prietene, împrumută-mi trei pâini pentru că un prieten al meu a sosit la mine dintr-o călătorie şi nu am ce să-i pun înainte!», dacă celălalt dinăuntru, răspunzând, îi zice: «Nu mă deranja; uşa este deja închisă şi copiii sunt cu mine în pat, nu pot să mă scol să-ţi dau», vă spun, chiar dacă nu se va scula să-i dea pentru că îi este prieten, pentru insistenţa lui se va scula şi-i va da ceea ce are nevoie. De aceea şi eu vă spun: Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide! Căci oricine cere primeşte; cine caută găseşte; iar celui care bate i se [va] deschide. Care tată dintre voi, dacă fiul îi cere un peşte, îi va da în loc de peşte un şarpe sau, dacă îi cere un ou, îi va da un scorpion? Aşadar, dacă voi, cei care sunteţi aici, răi cum sunteţi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru din ceruri îl va da pe Duhul Sfânt celor care i-l cer?”. (Lc 11,1-13).
—————————————–
Doamne, „învață-ne să ne rugăm” este strigătul care se înalță astăzi spre Dumnezeu din liturgia duminicală introdusă de rugăciunea insistentă și încrezătoare a lui Abraham, primul maestru de rugăciune pentru toți cei care cred în Dumnezeu. Fragmentul de astăzi conține două învățături: una se concentrează mai mult pe conținutul rugăciunii creștine, iar cealaltă pe sentimentele ce stau la baza acestei rugăciuni. Din cererea înflăcărată a ucenicilor se naște „rugăciunea duminicală”, „Tatăl Nostru”, rugăciunea cea mai frumoasă si cea mai cunoscută printre creștini. Ar trebui să fim recunoscători față de primii ucenicii care, curioși cu privire la modul lui Isus de a se ruga, îi cer să-i învețe și pe ei să se roage. El și-a deschis inima pentru a revela atitudinea și sentimentele cel însoțeau în raportul sau cu Tatăl. Intrăm așadar în secretul cele mai profunde intimități a lui Isus. El ne învață cum să ne adresăm lui Dumnezeu și ce anume să-i cerem. Rugăciunea aceasta nu este însoțită de nici o indicație rituală și de nici o atitudine exterioară. Nu există un protocol anume pentru a vorbi cu propriul Tată. Totul se bazează pe spontaneitate, simplitate și încredere. Nu sunt tehnici de yoga în învățăturile lui Isus.
Avem doua variante ale rugăciunii „Tatăl Nostru”, cea a sf. Matei, care e cea mai mult folosită, mai solemnă și cuprinzătoare (Mt 6,9-13), precum și cea a sf. Luca, mai scurtă și sintetică. În Matei invocația inițială („Tatăl Nostru care ești în ceruri”) se îmbracă cu acea solemnitate liturgică folosită la botez și euharistie. În Luca invocația e simplificată și reflectă mai bine modul simplu în care Isus se adresa Tatălui cu apelativul «Abba» (tată). Este sentimentul care ar trebui să-l pătrundă pe cel care spune astăzi această rugăciune. În primul evanghelist rugăciunea conține șapte cereri: trei se referă la Dumnezeu si sunt introduse de pronumele la persoana a doua singular «tu», patru se referă la «noi» cei care ne rugăm. Întrebările comune sunt aproape identice, în afară de mici variații de vocabular.
Isus ne propune să-i cerem lui Dumnezeu să-și manifeste sfințenia, și anume puterea de a mântui și de a realiza în lume împărăția Sa. Pentru noi, să cerem pâinea cea de toate zilele, pentru necesitățile cotidiene; ne îndeamnă să implorăm iertare pentru că suntem păcătoși și să-i cerem ajutorul în pericolele ce amenință viața noastră materială și spirituală. Adăugirile sf. Matei sunt de fapt o specificare a cererilor deja exprimate în textul sf. Luca. De fapt vor să spună un singur lucru: că Isus nu a intenționat să transmită o formulă fixă și imutabilă de a recita în mod mecanic, însă prezintă mai degrabă o schemă care să stabilească cererile esențiale cuprinse în adevărata rugăciune creștină. Așadar «Tatăl Nostru îmbrățișează întreaga învățătură a Domnului și a disciplinei sale, deoarece cuprinde un fel de carte de rugăciune a întregii evanghelii». Așa se exprima Tertulian, un vechi scriitor creștin din al doilea secol. Sfântul Ciprian de Cartagina, câțiva ani mai târziu, scria: «Prietenoasă și familiară e rugăciunea făcută Domnului cu propriile sale cuvinte. Când ne rugăm, Tatăl trebuie să recunoască cuvintele Fiului său. Vom obține cu mai multă ușurință ceea ce cerem, dacă o vom face cu propria sa rugăciune».
Sfântul Augustin spunea: «Toate celelalte forme de rugăciune nu conțin nimic ce nu se regăsește deja în rugăciunea Domnului. Oricine se roagă cu cuvinte ce nu au legătură cu cele din această rugăciune evanghelică, poate că nu face o rugăciune greșită, dar desigur spune o rugăciune prea umană și pământească. În plus, mi-ar fi greu să cred că o asemenea rugăciune s-ar potrivi așa de bine creștinilor, deoarece din moment ce ei sunt renăscuți din Duh, trebuie să se roage doar în mod spiritual».
La rugăciunea învățată de Isus urmează unele indicații-cadru. În mod special, Domnul ne indică cu ce spirit trebuie să ne rugăm. Relația noastră cu Dumnezeu este aceea de prieteni, de fii și trebuie să intrăm în acest ambient familiar de încredere atunci când ne dispunem pentru rugăciune.
Isus explică acest lucru folosind două parabole. Prima e aceea a prietenului inopinant care merge la prietenul sau pentru a-l trezi în miez de noapte pentru a-i cere pâine. În Palestina casele erau formate doar dintr-o singură cameră unde toată familia deseori numeroasă, trăia și dormea. Când cădea seara femeia întindea pe jos rogojini pe care copii se culcau, unul lângă altul, inclusiv părinții, și se acopereau cu pături de lână. Când se stingea lampa de ulei se făcea întuneric beznă, deoarece lipseau ferestrele sau un alt tip de iluminat. Prietenul care, la miezul nopții, bate puternic la ușă, nu reușea să trezească copii care au un somn profund, dar punea în dificultate pe cel care trebuie să se ridice în acel dens întuneric, să meargă bâjbâind să caute pâine în vreun colț al camerei riscând astfel să se împiedice în copiii întinși și astfel să calce vreunul. Cu toate acestea, pentru insistența și afecțiunea datorate prietenului, nu poate decât să riște, dăruindu-i pâinea cerută.
Dumnezeu este disponibil ca și acel prieten, însă cu mult mai mult, deoarece nu are nici un impediment de nici un fel de a asculta cererile noastre. Trebuie să ne încredem în El, mai mult decât ne-am încrede într-un prieten, deoarece ne vrea binele mai mult ca oricare altul.
A doua parabolă ne învață că Dumnezeu ne este mai mult decât un tată pământesc, care nu poate face rău fiilor săi care îi cer de mâncare. Un tată nu poate ignora cererile copiilor săi. Ar fi absurd doar gândul că le-ar oferi lucruri dăunătoare: el nu dă o piatră în loc de pâine ori un șarpe în loc de peste, și nici nu dă un scorpion în locul unui ou. Pe malul lacului Tiberiadei aceasta era hrana copiilor și a adulților: pâine și pește sau pâine și ouă. Ar fi un tată denaturat acela care ar dezamăgi nevoile existențiale ale copiilor săi sau, încă și mai rău, i-ar răni. Dacă așa ceva rareori se întâmplă în rândul taților pământești, care deseori sunt răi, cu atât mai puțin ar putea avea loc în relația noastră cu Dumnezeu, care e nemărginit de bun, iar cei credincioși sunt fiii săi preaiubiți. De aceea rugăciunea trebuie să se nască din această convingere: Dumnezeu ne vrea binele ca un tată și nu ne refuză nimic din ceea ce este necesar pentru viața noastră. Dimpotrivă ne dă cu mult mai mult decât ne așteptăm, deoarece îl trimite Duhul Sfânt în inimile noastre pentru a ne dărui credința și încrederea că suntem fii săi. Duhul Sfânt este sinteza și însumarea tuturor darurilor lui Dumnezeu.