În vremea aceea, Isus a prezentat mulţimii o altă parabolă: „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un om care a semănat sămânţă bună în ogorul său. Dar pe când oamenii dormeau, a venit duşmanul lui, a semănat neghină prin grâu şi a plecat. Când a răsărit grâul şi a dat rod, atunci s-a văzut şi neghina. Venind servitorii stăpânului, i-au spus: Stăpâne, oare n-ai semănat sămânţă bună în ogorul tău? De ce are neghină? El le-a spus: Un om duşmănos a făcut aceasta. Servitorii i-au spus: Vrei să mergem ca să o smulgem? Dar el le-a zis: Nu, ca nu cumva, smulgând neghina, să scoateţi din rădăcină şi grâul. Lăsaţi să crească împreună până la seceriş. În timpul secerişului voi spune secerătorilor: smulgeţi mai întâi neghina, legaţi-o în snopi ca să fie arsă, iar grâul adunaţi-l în grânarul meu.
Le-a mai prezentat o parabolă: „Împărăţia cerurilor este asemenea cu un grăunte de muştar pe care un om îl ia şi îl seamănă în ogorul său. Acesta este mai mic decât toate seminţele, însă după ce a crescut este mai mare decât toate legumele şi devine copac, aşa încât vin păsările cerului şi îşi fac cuiburi în ramurile lui”.
Le-a spus o altă parabolă: „Împărăţia cerurilor este asemenea cu plămada pe care o ia femeia şi o ascunde în trei măsuri de făină până când dospeşte totul”.
Isus spunea mulţimilor toate acestea în parabole şi nu le spunea nimic fără parabole, ca să se împlinească ceea ce fusese spus prin profetul care zice: Îmi voi deschide gura în parabole, voi dezvălui lucruri ascunse de la crearea lumii. Atunci, lăsând mulţimile, a venit în casă, iar discipolii au venit la el şi i-au spus: „Explică-ne parabola neghinei din ogor”. El a răspuns: „Cel care seamănă sămânţa bună este Fiul Omului. Ogorul este lumea, sămânţa cea bună sunt fiii împărăţiei. Neghina sunt fiii Celui Rău. Duşmanul care a semănat-o este diavolul. Secerişul este sfârşitul lumii, iar secerătorii sunt îngerii. Deci aşa cum se adună neghina şi se arde în foc, tot aşa va fi şi la sfârşitul lumii. Fiul Omului îi va trimite pe îngerii săi, iar ei vor aduna din împărăţia lui toate scandalurile şi pe cei care săvârşesc nelegiuirea şi-i vor arunca în cuptorul cu foc. Acolo va fi plânset şi scrâşnirea dinţilor. Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor. Cine are urechi, să asculte!”
(Mt 13,24-43)
————————–
În domeniul agronomiei, tema purităţii seminţei este dezbătută de mai multă vreme: practic este imposibil să fim absolut siguri că într-o anumită cantitate de seminte de acelaşi fel nu se află şi o sămânţă străină, asemănătoare ca formă, dar de la o plantă diferită.
Prin urmare, este destul de dificil să semeni doar sămânţa pe care vrei să o cultivi. Întotdeauna se vor afla şi seminţe diferite.
Atunci când se vorbeşte, de exemplu, de dorinţa de a fi înţeleşi de toţi în acelaşi mod, se ştie că este un deziderat nerealizabil, fiindcă cineva poate găsi mereu un spaţiu „printre cuvinte” pentru un sens total diferit, care nu a fost dorit de cel care a comunicat.
Cât de neplăcută este suferinţa provocată de un rod neaşteptat, de o răstălmăcire, de un lucru pe care nu ţi l-ai dorit, mai mult, pe care îl deteşti, şi care totuşi este rezultatul propriilor acţiuni! Neghina dintr-un ogor reprezintă constatarea amară a unui rău nedorit, străin, dar totuşi prezent.
Ce este de făcut atunci, dacă lumea se prezintă în acest mod ambiguu, bună doar într-o anumită măsură, coruptă de răutate şi plină de efecte colaterale distructive?
În această parabolă, prima ipoteză enunţată este că poate s-a strecurat o greşeală încă de la început: „Stăpâne, oare n-ai semănat sămânţă bună în ogorul tău?”. Dar oare este posibil ca răul cu care ne confruntăm să fie semănat de Dumnezeu? Iată răspunsul: „Un om duşmănos a făcut aceasta”. Duşmanul există. Ispita există. Nu se poate avea pretenţia de a realiza ceva rodnic fără a fi supuşi atacurilor adversarului. Cu siguranţă că se întâmpină probleme dacă se doreşte realizarea a ceva bun! O căsătorie are dificultăţile sale, serviciul are buruienile sale, educaţia fiilor comportă neînţelegeri nedorite şi dureroase, edificarea comunităţii creştine suferă de un anumit parazitism religios.
Neghina nu reprezintă voinţa lui Dumnezeu, nu este sămânţa lui Dumnezeu, ci este toată acea împotrivire care este mereu prezentă atunci când apare o lucrare importantă şi sfântă.
Urmează propunerea care ar putea părea logică: „Vrei să mergem ca să o smulgem?”. Îndepărtarea problemei, eradicarea răului atunci când apare, eliminarea necazurilor: aceasta este o ipoteză perfecţionistă care transformă operele bune în coşmaruri anxioase, care în puţin timp transformă dorinţa de a face binele în preocuparea de a evita răul, ca şi cum aceasta ar fi misiunea principală. Se ajunge astfel la situaţia în care viaţa spirituală se centrează pe negaţie, pe puritanism, pe ceea ce nu trebuie să se facă. Se uită vitalitatea binelui.
Dar Stăpânul nu este anxios, nu îl îngrijorează faptul că lucrurile nu merg bine: pentru El unicul lucru care contează este binele.
Există şi un timp pentru a face trierea: în timpul secerişului grâul devine auriu, pe când neghina, oricât s-ar asemăna cu grâul, se înnegreşte.
Binele şi răul se recunosc după rezultat, la final, atunci când sosesc îngerii, fiindcă trimişii lui Dumnezeu sunt cei care fac selecţia, nu oamenii.
Doar Dumnezeu ştie că a ascuns plămada sa în istoria umanităţii, iar ceea ce trebuie să dospească, va dospi. Numai lui Dumnezeu îi aparţine judecata.
(Comentariu de Fabio Rosini)
