Pauza de refacere de după muncă
În timpul acel, apostolii s-au adunat la Isus și i-au povestit toate câte au făcut și au învățat. Atunci el le-a spus: „Veniți deoparte, într-un loc retras, și odihniți-vă puțin”; pentru că mulți veneau și plecau și nu aveau timp nici măcar să mănânce. Au plecat cu o barcă spre un loc pustiu, ei singuri. Mulți i-au văzut plecând și și-au dat seama. Au mers, deci, pe jos, din toate cetățile, și, alergând într-acolo, au ajuns înaintea lor. Coborând, [Isus] a văzut o mare mulțime și i s-a făcut milă de ei pentru că erau ca oile care nu au păstor și a început să-i învețe multe (Mc 6,30-34).
______________________________
Viața publică a lui Isus este o continuă alternare între baia de mulțime și fuga în locurile pustii pentru a recupera energiile interioare pe care să le consume, apoi, în contactul cu lumea. Scurta evanghelie pe care astăzi o ascultăm ne prezintă tocmai una dintre aceste scene fluctuante. După reîntoarcerea lor din misiunea avută în satele din Galileea, apostolii sunt invitați de Isus ca să se retragă cu el într-un loc retras, departe de mulțime. După zilele pline de activitate agitată, au nevoie de tăcere pentru a reintra în ei înșiși și să se reîncarce. Am intrat în perioada vacanțelor estive, când fiecare caută să plece din orașe către locuri de odihnă și de destindere la munte sau la mare. Este o perioadă prețioasă de a se dedica pentru sine, de a trăi în tăcere și în pace, amețiți cum suntem de gălăgia societății noastre frenetice și zgomotoase, de agitația muncii cotidiene și de numeroasele probleme personale și familiare.
Toți au dreptul la o odihnă sănătoasă, la o pauză prin detașarea de serviciu, în căutarea seninătății interioare pentru a face ordine în fiecare dintre noi. E păcat să se irosească acest timp prețios, transferând la mare sau la munte frenezia și gălăgia care ne tulbură și ne epuizează în oraș. Există și cine nu reușește să suporte singurătatea prelungită, deoarece zgomotul asurzitor al societății l-a epuizat și răsfățat. Pentru acesta tăcerea este un gol ucigător. Pentru a supraviețui, are nevoie de o puternică doză de hrană cotidiană, alimentând-o cu muzică asurzitoare, cu căști sau telefoane mobile agățate continuu de urechi. Există întrebarea dacă și noi suntem victime ale acestei influențe dăunătoare, care a infectat societatea în care trăim.
Avem nevoie, asemenea lui Isus și discipolilor, să redescoperim bogăția tăcerii și a păcii care, deseori, ne lipsesc în viața de zi cu zi. Nu face bine doar sănătății, ci ne ajută să fim mai disponibili în ascultarea și primirea celor care trăiesc alături de noi. Trebuie să învățăm ca să facem din tăcere locuința noastră frecventă, spațiul pentru a ne regăsi pe noi înșine și raportul autentic cu Dumnezeu. Ne vom da atunci seama că suntem mereu plecați de acasă, chiar și atunci când trăim în familie, pentru că suntem cuprinși de frivolități, de bârfe, de televizorul împovărător, de muzica rock asurzitoare, de imaginația fantezistă, de sentimente care tulbură, de preocupări care împovărează. Tăcerea nu este o simplă lipsă de zgomot, ci este spațiul spiritual în care ne întâlnim cu noi înșine și cu Dumnezeu, este ascultarea Cuvântului care vorbește la urechea inimii. Psalmul 65 începe spunând: «Ție ți se cuvine cântare, Dumnezeule, în Sion». Prima laudă adusă lui Dumnezeu este tăcerea contemplației și a uimirii. Va trebui să ne eliberăm de sclavia ceasului și să găsim timpul pentru a citi cu calm Cuvântul lui Dumnezeu în Evanghelie sau într-o carte bună, timpul de a contempla un peisaj, o floare, un fir de iarbă, un copil care se joacă, un animal care paște, un cer înstelat, aurora care răsare din munți. Tăcerea și singurătatea ne educă la contemplarea acelei creații care, mai mult sau mai puțin, este ascunsă de lumini, de zgomote, de cimentul orașelor noastre; creează gustul pentru admirarea unei opere de artă, de a asculta armonia care învăluie lumea și pe care marii noștri maeștri ai muzicii au știut s-o capteze și s-o traducă în sunete pacificatoare. În tăcere învățăm să privim cu gratuitate lucrurile cele mai frumoase care sunt, întocmai, un dar gratuit al Domnului.
Pagina evanghelică de azi este o invitație la redescoperirea valorii acestei tăceri. Isus este singur cu discipolii săi într-un mic golf retras care se deschide spre Lacul din Galileea. Pentru cine are norocul să meargă în Țara Sfântă, este o panoramă uluitoare. Isus și ai săi, care abia s-au întors din prima misiune, s-au retras în acel loc solitar pentru a-și povesti experiențele primei lor ieșiri. Fiecare povestește ceea ce a făcut și a văzut, minunile care au înflorit la vestirea împărăției lui Dumnezeu, reacția lumii care era invitată la convertire. Isus, care i-a constrâns ca să se odihnească după oboselala și emoțiile lor, într-o climă de mare intimitate, îi ascultă cu interes și iubire. Însă încântarea durează puțin pentru că un potop de lume îi caută și îi găsește. Cad din nou în confuzia și în presiunea de fiecare zi: «Erau mulți cei care veneau și plecau și nu aveau timp nici să mănânce». Isus înțelege dificultatea discipolilor și îi invită cu duioșie să fugă din acea inevitabilă strânsoare: «Veniți deoparte, voi singuri, într-un loc retras și odihniți-vă puțin».
Singura cale de fugă este lacul. Se suie în barcă și se îndepărtează de țărm pe întinderea liniștitoare a apei. Cel puțin în larg nimeni nu-i urmează, se pot lăsa legănați în pace de către valuri. Această exigență de odihnă și de singurătate este subliniată de text de două ori, cu perspectiva unui «loc retras, deoparte». Isus este obișnuit cu asta, pentru că deseori i-a lăsat pe toți și s-a retras doar singur într-un loc retras, inaugurând stilul de alternare a rugăciunii și a acțiunii (Mc 1,35). În acest fel, viața sa recuperată și odihnită în rugăciune devine mai folositoare pentru ceilalți pentru că este îmbogățită de Dumnezeu.
Însă după o vreme, barca se îndreaptă spre o direcție. Lumea, care îi urmărește de la țărm cu privirea, intuiește direcția și ajunge anticipat mergând pe jos la locul de coborâre. «Coborând din barcă, Isus a văzut o mare mulțime și i s-a făcut milă de ei pentru că erau ca oile care nu au păstor». Nu se înfurie din cauza insistenței unei mulțimi care fuge după el și-l încercuiește oriunde ar merge. Solitudinea în rugăciune ne face mai sensibili în fața nevoilor și suferințelor umane, ne face mai capabili de a asculta, pentru că ne face să experimentăm limitele propriei umanități și gingășia lui Dumnezeu pe care le descoperim în contact cu el.
Isus, întorcându-se printre oameni, nu devine mai puțin om ci se arată mai om. Simte o milă profundă pentru acea lume dezorientată, în căutarea siguranței și a confortului, care se aseamănă unei turme de oi rătăcite, fără să fie condus de un păstor. El este pentru aceștia o autoritate sigură, un punct de referință, dezinteresat și cu o mare bogăție umană. Confruntarea cu capii religioși ai timpului este una spontană (scribii și fariseii), cei pe care profetul Ieremia îi dojenește în numele lui Dumnezeu, în prima lectură pe care abia am ascultat-o: «Voi împrăștiați turma mea, o alungați și nu vă îngrijiți de ea» (Ier 23,2). Devine ecoul unui alt profet contemporan, Ezechiel, care vorbește de păstorii care «se păstoresc pe ei înșiși, fără să păstorească turma. Turma mea s-a rătăcit pe toți munții și pe toate colinele înalte; s-a împrăștiat turma mea pe toată fața pământului și nu este cine să o caute și nici cine să o observe» (Ez 34,2-8). Ar fi trebuit să adune lumea şi să o instruiască in lucrurile ce privesc pe Dumnezeu pentru a le da siguranţă şi puncte de orientare interioară.
Isus își asumă această sarcină și «începe să-i învețe multe lucruri». Deja apare aici figura Bunului Păstor care are grijă de oile sale pentru că le cunoaște și le iubește pe fiecare în parte (In 10,14). Fricile retragerii și ale tăcerii ajută în a avea familiaritate cu acest păstor al sufletelor noastre, care ne iubește până acolo încât se emoționează față de noi. Atunci când nu ascultăm sau când citim cuvinte, simțim respirația lui caldă pe gât și căldura mângâierii sale pe obraz. Teritoriul nostru ne oferă multe locuri și ocazii de tăcere și de rugăciune, case și schituri pentru a veni în întâmpinarea nevoilor celui care se simte amețit și dezorientat de societatea noastră gălăgioasă și goală. Să profităm de acestea!