Ospitalitatea între primire și ascultare
În acel timp, au intrat într-un sat. O femeie cu numele de Márta l-a primit în casa ei. Aceasta avea o soră numită Maria care, stând la picioarele Domnului, asculta cuvântul lui. Însă Márta era ocupată cu multele griji ale casei. Venind la el, i-a zis: „Doamne, nu-ţi pasă că sora mea m-a lăsat singură să servesc? Spune-i să mă ajute!”. Domnul, răspunzând, i-a zis: „Márta, Márta, pentru multe te mai îngrijorezi şi te frămânţi, însă un lucru e necesar: Maria și-a ales partea cea bună, care nu-i va fi luată”.
(Lc 10,38-42).
————————————-
Ospitalitatea din casa de la Betania este strâns legată de parabola bunului samaritean, pe care am meditat-o duminica trecută. Sunt două forme ale aceleiași iubiri: de primire și de grijă față de aproapele. La Betania însă, cele două porunci ale iubirii față de Dumnezeu și față de aproapele se regăsesc împreună, pentru că Isus este Fiul lui Dumnezeu și primindu-L pe el este primit însuși Dumnezeu. De aceea, această ospitalitate are o semnificație mai profundă și mai solicitantă. Începutul povestirii pare să recheme intrarea discipolilor într-un sat din Samaria care nu dorește să-l primească pe Isus pentru că se îndreaptă spre Ierusalim (9,52). Aici suntem aproape de poarta de la intrarea în orașul Sfânt (Betania este la o distanță de 5 km) și Isus este primit cu căldură în casa unor prieteni. Familia care îl primește era compusă din trei frați: Marta – sora mai mare, responsabila casei, Maria și Lazăr (In 11,1). Cel din urmă nu este amintit aici, poate pentru că nu era necesară prezența lui în vederea primirii oaspeților. Erau suficiente cele două surori pentru a indica faptul că ospitalitatea creștină este făcută din slujire și însoțire, din activitate și ascultare, din acțiune și contemplație.
Tocmai datorită naturii sale schematice, povestirea păstrează toată forța sa de ruptură și de scandal față de mentalitatea contemporană. Era un scandal ca un bărbat să ceară și să obțină ospitalitate într-o casă cu două femei, pe deasupra și necăsătorite. Femeile erau marginalizate din viața socială și religioasă din Israel. Trebuiau să stea departe de orice bărbat dacă nu era soț sau rudă apropiată. Erau discriminate și îndepărtate chiar și de la celebrările din sinagogă, având locul destinat în partea din spate a încăperii: cu alte cuvinte erau private de participarea la ceremoniile religioase. Era de ajuns soțul sau tatăl pentru a le reprezenta și a le instrui în legea mozaică. Isus nu ține cont de această prejudecată. El este deschis față de toți și îi primește pe toți, atât de mult încât, împotriva oricărei reguli de bun comportament rabinic, ia după el în peregrinarea sa un grup de femei drept discipole fidele în slujirea sa (Cf. Lc 8,2-3). Luca, în particular, descrie de mai multe ori comportamentul lui Isus, care este original și liber în ceea ce le privește pe femei. Tocmai pentru această atitudine, Paul care a fost maestrul evanghelistului, a proclamat ruperea oricărei bariere de discriminare umană. Toți, bărbați și femei, greci și barbari, au aceeași demnitate de fii, în mod egal iubiți de Dumnezeu în care își găsesc valoarea (Gal 3,28).
Primindu-l pe Isus în casă, cele două surori și-au împărțit responsabilitatea: una, Marta, se ocupă cu pregătirea prânzului, cealaltă, Maria, stă cu oaspetele și poartă cu el o convorbire prietenoasă. Marta este descrisă ca o femeie foarte ocupată în bucătărie pentru a-l onora pe oaspetele ilustru. Maria, este caracterizată de atitudinea discipolului, așezată la picioarele maestrului pentru a asculta învățătura sa. Tocmai această a doua atitudine era condamnată foarte sever de către învățătorii Legii, fiind considerată un scandal. Nici un rabin nu putea să învețe Legea femeilor. Unii dintre ei susțineau în Talmud că «Legea ar fi mai bine să fie arsă în flăcări decât să fie încredințată femeilor». În schimb pentru Isus nevoia și atitudinea Mariei reprezintă prima grijă căreia ar trebui să se dedice oricine, indiferent dacă este femeie sau bărbat.
Evanghelistul are grijă să nu pună în contrast această atitudine de a asculta a Mariei cu slujirea făcută de Marta. Aceasta din urmă, fiind o diaconie, o slujire la masă, practicată și de Isus cu o mare iubire față de discipoli, fie în cenacol (Lc 22,27), fie după înviere (In 21,12-13). Nu poate așadar să fie devalorizată, în beneficiul altor slujiri din comunitate. Slujirea carității la masă va fi practicată de apostoli, care pentru necesitatea de a o gestiona bine, o vor încredința unor colaboratori, adică diaconilor, care la început erau în număr de șapte (cf. Fap 6,1-3).
Cu mare amabilitate și încredere, Marta se adresează lui Isus evitând să dea ordin surorii sale: «Doamne, nu-ți pasă că sora mea m-a lăsat singură să servesc?». Ar fi fost un gest de lipsă de educație față de oaspete să o recheme în mod direct pe sora sa. Se adresează așadar lui Isus pentru a-i da permisiunea surorii ei să o ajute în cele ale casei, chiar dacă ar trebui să îl lase câteva minute singur. Invitația Martei este dictată de urgența lucrurilor ce trebuiau făcute pentru a nu întârzia prea mult cu prânzul, dar și de dorința de a-i face și ea companie lui Isus și de a sta lângă el cât mai repede posibil. Cu aceeași amabilitate Isus îi răspunde cu un vocativ dublu, care exprimă în același timp simpatie și dulce reproș, la fel cum face cu Simon la Ultima Cină (Cf. Lc 22,31).
Invitația poate avea o dublă semnificație: Isus spune femeii să nu se preocupe prea mult de ceea ce pune pe masă, dat fiind că știe prea bine că el nu are nicio exigență în sensul acesta, că se mulțumește cu puțin și este necesar un singur lucru pentru obișnuințele sale cu hrana. Apoi o îndeamnă «să nu se frământe», adică să nu se lase prinsă de frenezia de a face, care se transformă agitație și devine apoi alergare în van. Activismul este o mare ispită pentru cel care se pune în slujirea Domnului și vede lucruri multe de făcut pentru a-l ajuta pe aproapele cât mai repede. Unele lucruri nu se pot amâna, trebuie să le faci imediat și bine, dar nu în detrimentul vieții spirituale. Este un primat de respectat în viața de credință. Mai întâi de toate trebuie să îl asculți pe Dumnezeu, asimilând Cuvântul său, apoi să acționezi. Acțiunea fără contemplație se stinge repede și devine activism gol. Acțiunea și contemplația sunt două atitudini tipice vieții creștine, dar la fel de necesare, pentru că fără fapte credința este moartă. Amândouă sunt expresie ale aceleiași iubiri față de Dumnezeu și față de aproapele. Nu degeaba Marta și Maria sunt două surori la fel de iubite și prețuite de Isus, nu puse una împotriva celeilalte, dar asociate. Dar prioritatea se dă contemplației: «Este partea bună», care nu poate și nu trebuie să lipsească nici în cel mai implicat creștin.
Învățătura, așa cum se poate vedea, depășește litera povestirii, iese dintre pereții casei din Betania și ni se adresează nouă, celor care ne putem regăsi în persoanele acestor două surori, amândouă afecționate de Isus și angajate să asculte și să slujească.
