Vestirea evangheliei este responsabilitatea fiecărui credincios
În vremea aceea, Isus i-a chemat pe cei doisprezece și a început să-i trimită doi câte doi și le-a dat putere asupra duhurilor necurate. Le-a poruncit să nu ia nimic pentru drum, decât un toiag: nici pâine, nici desagă, nici bani la cingătoare, dar încălțați cu sandale și să nu purtați două tunici. Apoi le-a spus:„Dacă intrați într-o casă, rămâneți acolo până când veți pleca din locul acela, iar dacă nu veți fi primiți în vreun loc și nu vă vor asculta, plecând de acolo, scuturați praful de pe picioarele voastre ca mărturie împotriva lor. Ei au ieșit și au predicat ca oamenii să se convertească. Și scoteau mulți diavoli, ungeau cu untdelemn mulți bolnavi și-i vindecau (Mc 6,7-13).
______________________________________________
Misiunea este inima Bisericii. Biserica ori e misionară ori nu e Biserică. Este amprenta pe care Isus i-a oferit-o de la început, când i-a chemat pe primii urmași, spunându-le: «Vă voi face pescari de oameni» (Mc 1,17). Pescuitul este imaginea misiunii ca un mod de a-i aduna pe noii credincioși, o meserie nouă pentru pescarii Lacului, o școală de formare pe care Isus o garanta, spunându-le: «vă voi face pescari de oameni». De fapt, scopul alegerii celor doisprezece este descris astfel: «Isus s-a urcat pe munte și i-a chemat pe cei pe care i-a voit el, iar ei au venit la el. A constituit doisprezece, pe care i-a numit și apostoli, ca să fie cu el și să-i trimită să predice» (Mc 3,13 ş.u.). Fiecare rabin evreu aduna discipoli în jurul său pentru a-i forma în cunoașterea și învățarea Scripturilor. Fragmentul evangheliei de azi ne prezintă prima misiune a celor doisprezece, ca prototip al misiunii viitoare a Bisericii iar, apoi, a misiunii noastre de creștini. Cu toții ar trebui să ne simțim implicați.
Suntem chiar în miezul vieții publice a lui Isus, iar discipolii sunt încă puțin pregătiți, însă Isus nu se teme să-i trimită, chiar dacă sunt imaturi, pentru a vesti evanghelia pe care deja au ascultat-o și văzut-o. Are încredere în ei, în bunul simț pe care-l au, în capacitatea lor de a povesti lucrurile pe care le-au văzut și auzit; experiențe simple și nu tratate de teologie. Evanghelizarea este povestirea lucrurilor trăite alături de Isus, este istorisirea vieții sale și a învățăturii sale. Fiecare credincios ar trebui să fie capabil de a povesti celorlalți propria cunoaștere și propria experiență de credință.
Această simplă relatare a vieții și lucrurilor făcute de Isus, primii creștini o numeau «kerygma» («vestirea cu voce tare», fără rușine). Aceasta a răsunat solemn în ziua de Rusalii pe buzele celor Doisprezece, însă imediat după aceea a răsunat în sinagogi, în case, pe străzi și în piețele lumii de către Catehiștii de orice fel. Devenise universală și stabilă atunci când cel înviat îi trimisese pe discipoli ca să continue lucrarea sa: «Mergând în toată lumea, predicați (kerýcsate) evanghelia la toată făptura. Cine va crede și va fi botezat se va mântui; iar cine nu va crede va fi condamnat. Iar ei au plecat și au predicat pretutindeni» (Mc 16,15ş.u.).
Și-a dat seama puțin după aceea că vestirea Evangheliei în lume, la toată făptura, era o lucrare enormă și nu putea fi dusă înainte doar de apostoli. A început Ștefan, unui din cei șapte diaconi numiți pentru a sluji la mese, care a simțit această responsabilitate, atrăgând asupra sa persecuția iudeilor (Fapte 6,8-14). L-a urmat diaconul Filip care a evanghelizat Samaria (Fapte 8,5-8), apoi mulți creștini anonimi: «Cei care se împrăștiaseră, treceau din loc în loc vestind Cuvântul» (Fapte 8,4). Au fost chiar ei cei care au răspândit credința creștină la Antiohia, care a devenit – după Ierusalim – al doilea centru de propagare a Evangheliei: «Așadar, cei care fuseseră împrăștiați după persecuția care a avut loc împotriva lui Ștefan, au ajuns până în Fenicia, Cipru și Antiohia, dar nu predicau cuvântul decât iudeilor. Totuși erau între ei unii bărbați ciprioți și cireneni, care au venit la Antiohia și care le-au vorbit grecilor, vestindu-l pe Domnul Isus. Mâna Domnului era cu ei și a fost mare numărul celor care au crezut și s-au întors la Domnul» (At 11,19ş.u.).
Totul a început în Galileea, în acea primă zi, după refuzul venit din partea locuitorilor din Nazaret, atunci când Isus i-a trimis pentru prima dată pe cei doisprezece, doi câte doi, în satele învecinate, indicându-le ce anume trebuiau să ducă cu ei și cum trebuiau să se comporte. Comparând textul cu pasajele paralele din Matei (10,7-16) și din Luca (10,2-12), spune cu claritate că regulile împărtășite de Isus au fost adaptate circumstanțelor schimbătoare ale timpurilor și locurilor. Misiunea făcută în doi a fost folosită de primii creștini (vezi perechea Petru și Ioan și cea a lui Paul și Barnaba) și răspundea unei duplice exigențe: cea de a ajutorului reciproc și cea a mentalității iudaice a timpului care cerea ca, pentru ca mărturia să fie adevărată, să fie cel puțin doi martori. Isus transmite trimișilor săi puterea exorcistică asupra duhurilor necurate, un mod concret pentru a indica caracteristica misiunii creștine ca fiind una eliberatoare de răul care s-a instalat în societatea păgână, dominată de cel rău, pe care Isus îl numește «principele acestei lumi» (In 12,21).
Învățăturile oglindesc circumstanțele istorice și ale ambientului din acea primă misiune creștină. Aceasta a fost o misiune itinerantă, de-a lungul străzilor romane ale imperiului, alături de oamenii călători prin viață. În acest ambient sărac și obositor, bagajul misionarului se reducea la esențial, aproape la nimic: doar cu un baston, pentru a se apăra de câinii vagabonzi și de animalele sălbatice care bântuiau drumurile, sandale pentru a nu-și răni picioarele pe drumurile rău pietruite și inaccesibile, mantaua drept singura pătură pentru a se înveli în nopțile reci. În perspectivă se întrevăd deja călătoriile îndelungate ale misionarilor, precum cea pe care Marcu a înfruntat-o împreună cu vărul său Barnaba și cu Paul (Fapte 13,5).
Matei, care are încă înaintea sa scurtele călătorii ale misionarilor în satele din Galileea, sfătuiește să nu se poarte cu sine nici baston, nici sandale (Mt 10,9); localitățile erau apropiate și nu trebuia să se facă prea mult drum într-o zi. În orice caz, experiența i-a convins pe vestitorii Evangheliei să știe să renunțe la orice exigență de a avea un bagaj, chiar dacă era legitimă: sacul de voiaj, rezerva de pâine, puținele monede de aramă pe care săracii le păstrau în cureaua care le încingea mijlocul, haina de schimb. Isus a recomandat sărăcia și dezlipirea absolută, pentru a îndepărta orice suspiciune de interes sau de câștig personal. Nu suporta zgomotul banilor în jurul Evangheliei sale. A spus: «gratuit ați primit, gratuit să dați» (Mt 10,8). Trebuiau să aibă credință în providența lui Dumnezeu care hrănește păsările cerului și îmbracă florile câmpului (Mt 6,25-34). Ei nu trebuiau doar să insufle acea credință învățată de la Isus, ci trebuiau să o și practice.
Regulile date evanghelizatorilor cu privire la rămânerea lor într-un loc, țin cont de ospitalitatea practicată cu generozitate și dezinteres în orientul antic: cazarea nu trebuia să se schimbe cu ușurință, pentru a nu face pretenții pentru a avea condiții mai bune sau de a-l ofensa pe stăpânul casei. Adresa sigură a misionarilor era într-adevăr un avantaj pentru o comunitate tânără abia întemeiată. Marcu, spre deosebire de Matei și Luca, nu specifică, din motive de concizie, despre onorurile care însoțeau intrarea în casă: salutul de pace, transmiterea păcii ca dar, acceptarea hranei oferite de către familie în semn de mare ospitalitate. Amintește însă cum trebuie să se comporte misionarii în cazul refuzului de a fi primiți: să plece în pace și să scuture praful de pe picioare ca un semn simbolic al unui raport care a încetat. Nici un dispreț, ci asumare a responsabilității și avertizarea că refuzarea lui Dumnezeu nu poate rămâne nepedepsită. Orice evreu care se întorcea dintr-o localitate păgână, împlinea acest gest de detașare religioasă, pentru că era convins că pământul împărtășește aceeași caracteristică a oamenilor care îl locuiesc. Gestul însemna separarea lui de o lume care nu era a sa, pe care nu o împărtășea.
Evanghelistul încheie spunând că cei doisprezece au plecat și au predicat lumii invitația la convertire și la eliberarea de răul fizic și moral. Ungerea cu ulei era o terapie alternativă răspândită de către medicii timpului, însă pentru primii evanghelizatori era semnul vindecării realizate de Duhul lui Cristos în interiorul inimii. Acceptarea evangheliei vestite este vindecarea profundă și completă a omului reîntors în pacea cu sine însuși și cu Dumnezeu.
