La școala samariteanului milostiv: cum să devenim aproapele.
În acel timp, iată că un învăţat al Legii s-a ridicat ca să-l pună la încercare, spunând: „Învăţătorule, ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?”. El i-a zis: „Ce este scris în Lege? Cum citeşti?”. Acesta, răspunzând, a zis: „Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi!”. El i-a spus: „Ai răspuns bine, fă aceasta şi vei trăi!”. Acela însă, voind să se justifice, i-a spus lui Isus: „Şi cine este aproapele meu?”. Isus a continuat: „Un om cobora de la Ierusalím la Ierihón şi a căzut în mâna tâlharilor care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au strivit în bătaie, au plecat, lăsându-l pe jumătate mort. Din întâmplare, a trecut pe drumul acela un preot, dar, văzându-l, a trecut mai departe. La fel şi un levit, fiind prin locul acela, văzându-l, a trecut mai departe. Dar un samaritean oarecare, ce călătorea, a venit lângă el şi, văzându-l, i s-a făcut milă. Apropiindu-se, i-a legat rănile turnând untdelemn şi vin. Apoi, urcându-l pe animalul său de povară, l-a dus la un han şi i-a purtat de grijă. În ziua următoare, a scos doi dinari, i-a dat hangiului şi i-a spus: «Îngrijeşte-te de el şi ceea ce vei mai cheltui îţi voi da când mă voi întoarce!». Cine dintre aceştia trei crezi că este aproapele celui căzut în mâinile tâlharilor?”. El a răspuns: „Cel care a avut milă de el”. Atunci Isus i-a spus: „Mergi şi fă şi tu la fel!”.
(Lc 10,25-37).
———————————————–
Această splendidă parabolă înflorește pe buzele lui Isus ca o contribuție puțin școlărescă ce îi pasiona pe studioșii Legii din timpului său. Purtătorul de cuvânt al acestui interes este un învațat al Legii, care vrea să testeze competența lui Isus. Nu este o întrebare rea, de înțeles ca fiind o capcană, dar o întrebare de curiozitate, manifestând o oarecare preocupare. Acel învățat poate vrea să îl implice pe Isus într-o dispută ce îl pune oarecum în dificultate. Este o dispută cu privire la porunca cea mai mare și cea mai importantă a Legii, cea care garantează viața veșnică. De aceea, întrebarea este preocupantă. Acel învățat caută adevărul și pentru acest motiv îl întreabă pe Isus. «Învățătorule, ce trebuie să fac pentru a avea viața veșnică?». Narațiunea este construită în manieră socratică pe o serie de întrebări; textul conține cinci întrebări: două puse de învățat și trei de către Isus. Acest lucru face ca dialogul să fie viu și interesant, în timp ce răspunsul final este construit împreună de către cei doi interlocutori.
Structura textului este o capodoperă a pedagogiei. Este construită pe două dialoguri, fiecare cu câte patru intervenții. Primul dialog pleacă de la întrebarea învățatului Legii care îi cere lui Isus ce trebuie să facă pentru a avea viața veșnică. Isus îi răspunde la rândul său cu două întrebări relevante pentru a-l însoți pe interlocutor să descopere singur răspunsul: «Ce este scris în Lege? Cum citești?». Învățatul Legii îi răspunde cu pricepere, citând rugăciunea «shema», pe care el înșuși o recită de mai multe ori pe zi (Cf. Deut 6,4-9) și care conține porunca de a-l iubi pe Dumnezeu mai presus de toate. Apoi adaugă și celălalt precept paralel al iubirii față de aproapele (Lev 19,18), inculcat în școlile rabinice ale timpului. Cu mare delicatețe Isus răspunde: «Ai răspuns bine, fă aceasta și vei trăi». Putea spune mai brusc: «Dacă știi, de ce mă întrebi?». Dar interlocutorul său a înțeles bine bunătatea maestrului și încearcă să se justifice. Nu îi este clar cine este aproapele pentru a-l iubi. La școala rabinică unde învăța, se credea că aproapele care trebuia iubit era doar propriul său conațional, vecinul său, sau cel mult păgânul care s-a convertit.
Isus răspunde la această întrebare cu o parabolă, care poate fi luată ca o știre senzațională. Nu vrea să intre în chestiunile teoretice ale naționalismului ușor de contestat. El apelează la limbajul faptelor, care deseori este mai clar decât raționamentul. Descrierea e sintetică, dar dramatică în concizia sa. Pe strada care coboară de la Ierusalim spre Ierihon se afla aproape mort un sărac nefericit, masacrat de tâlhari, care l-au jefuit de toate. Cine trece pe Wadi-El-Kelt, strada antică către Ierihon, chiar și astăzi își dă seama de prăpăstiile înfricoșătoare și stâncile periculoase ale acelei văi, cu multe ascunzători facile pentru tâlhari.
Ierihonul era un oraș unde locuiau multe familii de preoți. Iată de ce acea stradă era frecventată de preoți și leviți, care începeau sau terminau serviciul lor la templul din Ierusalim. Acesta este motivul mai realist pentru care primele două personaje sunt chemate în cauză. Parabola nu trădează nici o antipatie fată de clasa preoțească. Personajele sunt introduse cel mult pentru a face mai eficient contrastul dintre persoanele evlavioase și devotate pe de o parte și samariteanul considerat eretic sau păgân pe de altă parte. În orice caz cei doi membri ai clasei sacerdotale cunoșteau bine drumul și din experiența lor știau că e foarte periculos să te oprești chiar și numai să dai primul ajutor. Acest lucru poate fi justificat doar în parte, deoarece faptul de a trece la distanță, nu arată decât că sunt fără inimă.
În acest moment este introdus în scenă un samaritean care parcurge aceeași stradă din motive de interes comercial. Poate să fie unul dintre acei vânzători stradali care merg din oraș în oraș pentru a vinde obiecte utile de uz casnic. Și el trece des pe acea stradă, dat fiind faptul că îl cunoaște bine pe proprietarul de la han, unde va avea să-l ducă pe acel sărac nefericit. Suntem în centrul narațiuni, iar acțiunile samariteanului sunt descrise cu deamănuntul fiind folosite zece verbe: a trecut aproape; a văzut; i s-a făcut milă; s-a apropiat; i-a legat rănile, turnând untdelemn și vin, pentru a le dezinfecta și a-i ușura durerea; l-a urcat pe animalul său de povară; l-a dus la un han; i-a purtat de grijă, plătind doi dinari și asigurând că restul îl va da la întoarcere. Nu putea să facă mai mult și mai bine. Este o lecție concretă și activă a dragostei față de aproapele. Ea ne învață că aproapele este oricare om ce are nevoie de iubire și solidaritate. Pentru el ar trebui să se facă tot ceea ce se poate, fără teama de a pierde timp și bani. Adevărata caritate nu are interese calculate, nu suportă excluderi și nici marginalizări. Fiecare om merită iubire și grijă pentru că este fiu iubit de Dumnezeu. La baza acestor aspecte există educația la a respecta și a stima pe celălalt, la a da valoare fiecărei persoane, eliminând orice formă de dispreț, de lipsă de stimă, de prevenție.
Era un scandal ca Isus să propună ca exemplu unui învățat al Legii, tocmai un samaritean atât de disprețuit de iudei. Era la culmea culmilor să propui unui învățat să meargă la școala unui samaritean. Așadar când Isus îl întreabă: «Cine dintre aceștia trei crezi că este aproapele celui căzut în mâinile tâlharilor?», interlocutorul său nu rostește cuvântul samaritean. Acel cuvânt îl ardea pe buze și pe limbă. Așadar răspunde într-o manieră neutră: «Cel care a avut milă de el». Ajuns la acest punct nu se lasă și îi dă replica să urmeze exemplul acelui om: «Mergi și fă și tu la fel!». Între timp, însă, întrebarea inițială s-a schimbat. Nu mai este «Cine e aproapele meu?», dar «Cum putem să fim aproapele pentru ceilalți?». Întrebarea nu îi mai privește pe ceilalți, dar mă privește în mod direct pe mine însumi. Eu sunt aproapele dacă voi sta aproape de cine are nevoie, îngrijindu-mă de el. Nu pot să aleg anticipat cine va fi aproapele meu, pentru că el este orice om pe care îl întâlnesc în drumul meu, acela pe care Dumnezeu mi-l pune aproape, fie concetățean fie străin, oricine ar fi.
