DUMINICA A XIX-A DE PESTE AN

Să ne suflecăm mânecile ca slujitorul cel harnic

În acel timp, Isus le-a spus Discipolilor săi: „Nu te teme, turmă mică, pentru că i-a plăcut Tatălui vostru să vă dea împărăția! Vindeți ceea ce aveți și dați de pomană; faceți-vă pungi care nu se învechesc, comoară nepieritoare în ceruri, unde hoțul nu se apropie, nici molia nu o distruge! Căci unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră. Să fie coapsele voastre încinse și luminile aprinse, iar voi fiți asemenea oamenilor care-și așteaptă stăpânul să se întoarcă de la nuntă ca să-i deschidă de îndată ce vine și bate la ușă! Fericiți acei servitori pe care stăpânul, când va veni, îi găsește veghind! Adevăr vă spun, se va încinge, îi va așeza la masă și, venind, îi va servi. Fie că va veni la miezul nopții, fie că va veni spre dimineață și-i va găsi astfel, fericiți vor fi ei! Să știți aceasta: dacă stăpânul casei ar ști ora la care vine hoțul, nu ar lăsa să i se spargă casa. Fiți și voi pregătiți, pentru că Fiul Omului va veni la ora la care nu vă gândiți!”. Atunci Petru a zis: „Doamne, pentru noi spui parabola aceasta sau pentru toți?”. Domnul i-a spus: „Cine este administratorul credincios și înțelept pe care stăpânul îl stabilește peste servitorii săi ca să le dea porția de hrană la timpul potrivit? Fericit este servitorul acela pe care stăpânul său, când va veni, îl va găsi făcând astfel! Adevărat vă spun că îl va stabili peste toate bunurile sale. Dar dacă acel servitor spune în inima lui: «Stăpânul meu întârzie să vină» și începe să-i lovească pe servitori și servitoare, să mănânce, să bea și să se îmbete, stăpânul servitorului aceluia va veni în ziua în care el nu se așteaptă și la ora pe care nu o știe, îl va pedepsi aspru și îi va face parte printre cei necredincioși. Acel slujitor care cunoaște voința stăpânului său, dar nu a pregătit și nu a făcut după voința lui va primi multe lovituri; cel care nu a cunoscut, dar a făcut lucruri care merită lovituri, va primi puține; cui i s-a dat mult, mult i se va cere, iar cui i s-a încredințat mult, i se va cere și mai mult”.

              —————————————————————-

Pasajul Evangheliei face parte dintr-o serie de învățături pe care Isus le comunică “micii sale turme” de ucenici trimiși în lume. Nu trebuie să se teamă de o companie care va fi mereu mai mare decât ei. Vor fi puțini, mici, săraci, neînarmați, umili, fără mijloace umane. Toate acestea pentru că trebuie să se lipsească de tot ce au (bunuri și bani), pentru a nu fi împovărați și condiționați de interesele umane. Ca oi ale turmei mici a lui Cristos, ei îl au ca Păstor pe Dumnezeu care are grijă de ei; nu sunt trimiși la bătaie sau lăsați să se descurce singuri. Isus se referă la Psalmul 23 unde spune: „Domnul este Păstorul meu, nimic nu-mi lipsește… Nu mă voi teme de niciun rău”. Dumnezeu Tatăl, care îi iubește, le-a dat bogăția și puterea “Împărăției”, adică suveranitatea sa mântuitoare în favoarea oamenilor. Este un lucru atât de frumos și de prețios încât, dacă cineva s-a încrezut în el, nu se mai desparte de el, restul nu contează (12,33-34). Merită să vă consumați toate abilitățile și forțele într-un angajament neobosit.

De aceste concepte se leagă parabola scurtă dar strălucitoare și bogată în referințe simbolice, parabolă creată de imaginația lui Isus, care ne cufundă în situația unei case, unde slujitorii sunt în slujba stăpânului lor. El lipsește temporar pentru că este invitat la o nuntă între prieteni sau rude. El a împărțit sarcinile și îndatoririle casei slujitorilor săi, care s-au dus imediat la lucru la comanda lui. Nu vrea ca slujitorii să stea deoparte între timp, ci să-l aștepte la muncă. De aceea îi îndeamnă: „Fiți gata, să fie coapsele voastre încinse și lămpile aprinse”.

În Palestina, pe vremea lui Isus, atât bărbații cât și femeile purtau haine lungi până la glezne. Pentru a se putea mișca mai repede, haina era ridicată până la genunchi și legată la brâu cu o curea sau o frânghie. Aceasta era de obicei comportamentul celor care mergeau la muncă și a celor care începeau o călătorie. Cei care munceau acasă pentru a face treburile gospodărești sau la propria muncă meșteșugărească, aveau nevoie să aprindă măcar o lampă de teracotă așezată pe un suport, deoarece casele nu aveau ferestre spre stradă (Lc 8,16). Acest lucru a fost cu atât mai adevărat pentru cei care au fost nevoiți să-și prelungească munca până în noapte, ca în cazul nostru. Imediat ne vine în minte femeia puternică și harnică, descrisă în cartea Proverbelor, care „își încinge cu putere coapsele și îți întărește brațele. Își dă seama că este bun câștigul ei și candela ei nu se stinge noaptea” (Pr 31,17s).

Isus folosește aceste imagini rapide, cunoscute de ucenicii care trăiesc în acest mediu, pentru a spune că viața lor nu trebuie să fie o așteptare inactivă a revenirii Domnului, ci o veghere activă și laborioasă. Îndemnul corespunde invitației noastre de a ne sufleca mânecile și de a ne implica activ în familia lui Dumnezeu. Fiecare credincios adevărat trebuie să se simtă angajat în Biserică pentru răspândirea Împărăției lui Dumnezeu. Nu există loc pentru cei leneși, pentru cei dezocupați, pentru cei neangajați. Este o idee preluată în mod repetat în Evanghelie prin alte parabole, precum cea a lucrătorilor în vie (Mt 21,1-6) sau cea a talanților (Mt 25,14-30). Mai aproape de parabola noastră, este parabola slujitorului harnic și neobosit, gata să facă orice îi poruncește stăpânul său, fără a pretinde un orar de muncă precis (Lc 17,7-10). Dacă un sclav se simte obligat să-și slujească stăpânul fără să calculeze timpul, cu atât mai mult credinciosul trebuie să simtă nevoia să-L slujească pe Dumnezeu fără să se cruțe. Pe Dumnezeu nu-l slujim ca muncitorii angajați, ci precum colaboratorii voluntari, care știu să uite de ei înșiși și să-și ia crucea în fiecare zi în urmarea lui Isus, într-o dăruire nelimitată lui Dumnezeu și aproapelui (Lc 9, 23-26). Viața creștină este o slujire plină de iubire a lui Dumnezeu și a fraților; este mărturia unor lucrări conforme cu credința mărturisită, fără jumătăți de măsură, fără pauze și evadări.    

Parabola se adresează unei comunități de ucenici care așteaptă a doua venire a lui Isus. Viața lor este o viață proiectată spre viitor, o viață care nu este închisă în orizontul îngust al pământului. Așteptarea laborioasă este atmosfera obișnuită a vieții credinciosului. Stăpânul și slujitorii sunt simboluri ale lui Isus și ale ucenicilor. Casa este Biserica. Domnul a lipsit momentan de acasă pentru a participa la banchetul de nuntă al cerului, adică la sărbătoarea organizată pentru el de Tatăl, în momentul preamăririi și înălțării Lui. Întoarcerea lui este imprevizibilă: nu se știe niciodată când se termină un banchet de nuntă, este imposibil să calculezi timpul. Posibila întoarcere în orice moment este marcată, de Luca, după calculul ebraic al orelor de noapte repartizate în trei “vegheri” a câte patru ore fiecare: prima veghere a variat de la ora optsprezece la ora douăzeci și două; a doua veghere de la ora douăzeci și două la ora două, la primul cântat al cocoșului; a treia veghere de la ora două la ora șase, când a răsărit soarele și a început ziua de lucru.

Isus îi numește „fericiți” pe acei slujitori pe care stăpânul îi găsește vigilenți și activi. Fericirea este un anunț clar al fericirii de care se bucură cu Dumnezeu și în Dumnezeu. Ca și în alte împrejurări, este legată de o situație de viață provocatoare în care credinciosul se află sau alege să se regăsească (Lc 6,20-21). Nu se spune nimic pentru cei care nu fac nimic și nu se angajează. Numai acelor ucenici care trăiesc cu Dumnezeu și pentru Dumnezeu, Isus le garantează răsplata fericirii cu chipul stăpânului casei care „își face slujitorii veghetori să stea la masă și va veni să le slujească”. Era absolut absurd să ne gândim la un stăpân care devine slujitorul servitorilor săi. Numai în Dumnezeu, paradoxurile pot deveni realitate. Isus a făcut aceasta odată într-un mod radical cu gestul aluziv al spălării picioarelor, care anticipa umilirea morții sale de sclav. O va face din nou când își va primi slujitorii în casa Tatălui său și își va împărtăși gloria cu ei. Rolurile vor fi apoi schimbate: locul stăpânului este dat servitorilor, care vor deveni oaspeți privilegiați și de cinste, răsplătiți pentru loialitatea lor.

Comentariul, care urmează parabolei și introdus de întrebarea lui Petru, dezvoltă acest concept în mod pozitiv și negativ. În orice caz, Isus, mai mult decât frica, preferă să folosească iubirea, dezvoltând într-un mod pozitiv ceea ce s-a pretat la o descriere dramatică de tip apocaliptic. Venirea Domnului nu este o amenințare pentru cei care îl așteaptă cu dragoste activă, ci o garanție a fericirii depline, simbolizată de o convivialitate plină de bucurie. Pentru noi, obișnuiți să privim evenimentul final al morții cu teamă și frică, este o surpriză plăcută să o auzim descrisă într-un mod atât de liniștitor.